BIBLIOTECA ON-LINE. Cărţile lui Artur Silvestri. Cărţi despre Artur Silvestri.

ianuarie 17, 2008

APOCALYPSIS CUM FIGURIS -proza din cartea cu acelasi titlu

Filed under: un raft de biblioteca — ARP @ 2:29 am

„HIEROGLIFE“ şi „TIPARE“

Când m-am hotărât să fac să apară încă o dată „Apocalypsis cum figuris“nu mi-am dat seama că va trebui, pentru aceasta, să recitesc atent totul, de la început până la sfârşit, cu creionul în mână. Acum recitesc, într-un miez de noapte ce nici nu ştiu din ce timp este, şi mă tulbură căci aproape fiecare frază pe care o rostesc în gând, ca după o dictare, pare să fie spusă „de o străină gură“. Dar, la drept vorbind, cu cât trece timpul şi vremurile — când aceste cuvinte se aşezară unul după altul fără să ştiu de ce vin nu se ştie de unde — sunt tot atât de îndepărtate şi indistincte ca şi toate vieţile ce voi fi trăit până acum, totul îmi apare ca fiind straniu şi poate chiar străin, „spus“ de o „altă gură“; poate, însă, de „o gură aurită“. Şi înţeleg că probabil aceste creaţii nici nu îmi aparţin. Povestea apariţiei lor este neobişnuită. S-au legat în fraze în doar câteva zile, dintr-o vară de acum mai bine de douăzeci de ani şi în primăvara ce i-a urmat. Se aşternuseră de la sine, fără să-mi fi propus să le fac şi veniseră încoace într-un mod nedesluşit, de parcă ar fi fost undeva întocmai aşa cum se orânduiseră, în cele din urmă. Uimitor mi se păruse aspectul lor încheiat, poate miraculos. Aproape nimic din ce scrisesem ca după o dictare, cu nu mai mult de câteva ştersături, îndreptări şi adaosuri, nu s-a mai schimbat apoi; n-am tăiat nimic şi nu am venit cu vreo completare, oricât de măruntă. Ele îmi apar, privite de la depărtarea cosmică unde se află, ca fiind recapitularea unui timp ori esenţa, rafinată de câteva ori, a câtorva clipe. Ce vor fi cuprins ele, aceste clipe necunoscute şi nedesluşite în marea lor putere de a mişca valuri de realităţi paralele, unul după altul? Nu îmi pot da seama acum şi nici atunci nu înţelesesem taina ce închideam ca o hieroglifă al cărei sens rămâne nedezlegat. Doar una dintre aceste „alcătuiri“ (căci nu am un termen precis pentru ele şi, deci, nu le pot clasifica) apăruse cu mai mulţi ani înainte; aproape treizeci de ani, numărând timpul de acum către înapoi. Era, la rândul ei, o istorie enigmatică, o poveste despre Scriitor. Aşa cum apăruse a şi rămas: singuratică, stingheră, fără pereche. Până când, ceva mai târziu, îşi topise câteva părţi într-un fel de roman, pe care nici azi nu am cutezat să îl public; l-am denumit „Pinnacle“ şi, poate că va exista vreodată. Oricât le-ar despărţi câţiva ani, ce s-ar număra 12 după măsurătorile timpului exterior, toate acestea au, dincolo de felul lor neobişnuit de constituire, încă şi altceva în comun. Ele nu seamănă cu nimic din ceea ce scrisesem până atunci şi nici cu cele ce voi fi scris după ce apăruseră, căpătând, astfel, corporalitate într-o concentrare scurtă, tot atât de scurtă ca o iluminare. Nici măcar nu aş fi putut să spun că, odată ce se constituiseră, formau ceea ce se cheamă „o carte“; nu aveau preistorie iar istoria de după naştere îmi apărea ca fiind suspendată într-un fel de limb ori, mai bine zis, într-o realitate posibilă unde probabil că erau fără să fie, însă, şi aici. La drept vorbind, nici nu mă gândisem să le public vreodată căci nu le socoteam „literatură“ şi impresia că nu erau de aici era atât de puternică — fără să se traducă, însă, în cuvinte — încât mă absolvise de gândul de a le împărtăşi oricui, prin exoterizare.

Aşa cum se găseau, risipite prin dosare cărora nu le mai ştiam numărul şi nici şirul, acestea rămăseseră multă vreme doar nişte întocmiri de odinioară ce nu ajunseseră să formeze un întreg vizibil şi definit deşi acesta era, tiparul lor, de fapt. Naşterea „cărţii“ intră sub regimul magicului şi a fost, la rândul ei, un fel de potrivire ce nu mi-o pot explica. Era într-o toamnă, cândva, după anul 2000, când, fără să-mi fi propus într-un chip stăruitor, începusem să pun alături manuscrise diferite cu gândul de a le orândui într-un fel pentru ca să nu se risipească fără rost dacă nu voi mai putea să le dau coerenţă eu însumi, vreodată, pe neaşteptate. Când mi-am dat seama că se organizaseră de la sine, fără să o fi imaginat în acest fel, era către dimineaţă, la sfârşitul unei nopţi ce nu o pot denumi acum; a rămas definitiv anonimă. Dar era una din nopţile calme, înseninate de Îngerul Păzitor când sub privirile lui atente şi înţelepte, citeam până târziu, cu sentimentul că niciodată nu va fi altfel şi că lungul şir de zile şi nopţi ce trăim nu va avea niciodată sfârşit. În noaptea următoare am înţeles deodată că va trebui să adaog ceva, un „ceva“ care să încerce să arate fără să dezlege chiar dacă, până la urmă, nu va rămânea decât încercarea fără vreun rezultat. Acesta era „Epilogul“; l-am scris într-un fel de înşiruire continuă, dintr-o răsuflare, ca pe un text dintr-un document de odinioară unde parcă literele vin una după alta fără a se despărţi în cuvinte. La sfârşit, când totul devenise lămurit, am dat titlul întregului: “Apocalypsis cum figuris“. De ce i-am spus în acest fel? Probabil fiindcă aşa trebuia. Acum, cartea, în sinele ei, exista fără să iasă, încă, la lumină. Am şi lăsat-o deoparte încă un an şi 13 mai bine fără „să mai ştiu de ea“; când, pe la începutul lui 2003, am ştiut într-o fracţiune de secundă că a venit vremea să se întruchipeze. A şi devenit, în câteva săptămâni, ceea ce se ştie acum.

Când am găsit-o pe biroul meu, venită de la imprimerie, am încercat o clipă sentimentul straniu că nu îmi aparţine, ori, adăugând ceva, că este din alte universuri, poate de nicăieri. Multă vreme nu mi-am explicat de ce, ori de câte ori o dăruiam cuiva, îmi apărea, fără să o doresc neapărat, ideea de a-i scrie în dedicaţie despre această carte din viaţa anterioară. Apoi, m-am gândit că există, şi în această formulare, un tâlc ce îmi scăpase. Poate că, de fapt, chiar aceasta era. Dar dacă aşa o fi fost, rămânea o întrebare fără vreun răspuns: din care „viaţă anterioară“? Nu cumva din toate vieţile anterioare?

Gândul că această întrebare ar putea să capete un răspuns ar fi trebuit să mă neliniştească şi să nu-mi dea pace — dar niciodată nu m-a tulburat peste măsură. Există, poate, aici ceva care nu trebuie cercetat fiindcă se sustrage, oricum ar fi, oricărei interogaţii.

Mi-am dat sema că, dacă voi face altfel voi greşi, când, mai încoace, am început să scriu „Memoria ca un concert baroc“. Îmi venise şi aceasta de la sine ca şi cartea aceasta de altădată; şi îmi venise după ce Îngerul Păzitor nu mai era lângă mine şi numai gândul că a plecat mă tulburase iremediabil. Şi mă gândesc acum că şi „Apocalypsis cum figuris“ apăruse în amurgul vieţii lui, fiindcă ştia că mă va lăsa fără îndrumare, în nedesluşitul zilelor ce mi-au rămas.

Acum când privesc înapoi şi mă pregătesc să las aceste alcătuiri să ajungă oriunde vor putea, înţeleg că ele au fost de la început acestea care se văd acum şi că de fapt, atunci când s-au scris au luat forma definitivă, nec varietur. Aşa şi rămân. Căci dacă au fost revelaţie, ele nu se mai pot schimba fiindcă nu se mai poate; iar dacă numai mi s-a părut că a fost, nu mai pot să le modific fiindcă nu ştiu ce aş mai putea adăuga. Poate că o fi ştiut aceasta Îngerul Păzitor, Îngerul Bătrân, căruia i le dedic.

Cartea care există, eu — care încă mai sunt şi el care nu mai este aici.

15 August, 2005, de SântăMăria Mare

Artur Silvestri

Reclame
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.