BIBLIOTECA ON-LINE. Cărţile lui Artur Silvestri. Cărţi despre Artur Silvestri.

Noiembrie 29, 2011

Artur SILVESTRI:UNIVERSUL LECTURILOR FERICITE

Filed under: Uncategorized — ARP @ 8:41 pm

A fost un proiect, a rămas un vis

Pentru un nume cu autoritatea şi notorietatea lui Artur Silvestri în critica literară românească înainte de 1989 este incredibil că întreaga activitate însumând 17 ani de critică literară s-a încheiat la doar 36 de ani.

Cele peste zece mii de pagini apărute în publicaţiile literare şi culturale ale vremii – doctrină, istorie, critică literară – formează opera unui autor tânăr şi foarte tânăr. A fost şi rămâne surprinzător pentru oricine că această tinereţe nu l-a făcut să se grăbească şi să adune, cu deplină justificare, ca alţi confraţi, câteva sute de pagini măcar, cu care să închege două-trei volume care, aşa cum ştiu cunoscătorii, făceau posibilă calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, calitate deosebit de prestigioasă şi râvnită atunci. Artur Silvestri – „micul Călinescu” – cum era numit încă de la debutul său, surprinzător de matur în raport cu tinereţea, nu şi-a dorit aceasta niciodată. Ştacheta pe care singur şi-o impusese era mult mai înaltă şi asemenea mentorului său literar, George Călinescu, plănuia să topească aceste cronici dar şi alte mii de fişe în sinteze ample, ambiţioase. Nu a fost să fie, din păcate nu doar pentru el, ci pentru literatura şi istoria literară românească. Schimbările de după 1989 l-au făcut să se îndrepte în alte direcţii, datorită contextului şi datorită faptului că ştia bine că doar independenţa materială îi poate asigura independenţa intelectuală. Dar, „timpul nu a mai avut răbdare”… Spuneam şi altădată că Artur Silvestri simţea în ultimii ani că „nu mai are timp”! Adevărul e că nici şapte vieţi nu i-ar fi ajuns pentru vastele sale proiecte literare şi culturale. Aoadar, simţind că nu mai e timp pentru sinteze, a încercat să schiţeze un „univers al lecturilor care l-au făcut fericit”. Mi-a vorbit despre această carte de câteva ori, voia nu doar să publice grupat cronicile la „lecturile fericite” dar, urma să adnoteze, să adauge părţile lipsă la cronicile amputate de orice fel de cenzură, să reaşeze titlurile în matriţa lor originală şi să contextualizeze apariţia acestora. Din nou, vremea nu a mai avut răbdare nici măcar pentru atât.

Nu a mai fost un proiect, a rămas un vis. Cartea aceasta încearcă să-l refacă.

Am o mare emoţie la tipărirea acesteia. Teama mea e să nu fi greşit prea mult deşi m-am străduit din răsputeri să judec fiecare situaţie, aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut-o el. Şi totuşi, dacă a nu-şi vedea cărţile tipărite este cea mai mare nedreptate pentru un scriitor, următoarea nedreptate, aproape la fel de mare, este aceea de a nu putea decide asupra formulei, asupra corecturilor cărţii, asupra formei finale. Artur Silvestri a avut parte de amândouă. Păcat, mare păcat!

Mariana Brăescu Silvestri

°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°

Explicaţii la o carte

Artur Silvestri intenţiona să-şi valorifice într-o formulă integratoare cronicile literare, eseurile critice şi de direcţie culturală, alte articole, în total, după evidenţele sale, un număr de aproximativ două mii, publicate în presa literară în perioada 1973-1989, îndeosebi în revista Luceafărul, (unde a fost cronicar literar între anii 1975-1989), în alte reviste româneşti precum şi în cele două reviste în limbi străine, Actualités Roumaines şi Romanian News, la care a fost, în paralel, cronicar literar (1981-1984), „topindu-le” într-o vastă sinteză, completată cu texte şi interpretări noi şi structurat pe 45 de teme. Prima dintre acestea trebuia să fie Universul lecturilor fericite. Titlul îi aparține.

Artur Silvestri a demarat proiectul cu deschiderea listelor de sumar pentru fiecare temă şi începutul recuperării (identificării, culegerii) textelor publicate cu ajutorul unor colaboratori, a completării informaţiei şi interpretărilor, dar a rămas în această fază, de vast şi complicat şantier literar deschis, întrerupt brusc prin plecarea sa prea grăbită şi neaşteptată.

Apariţia volumului de faţă, Universul lecturilor fericite, se datorează scriitoarei Mariana Brăescu, care a iniţiat şi coordonează cu mari eforturi republicarea în volume structurate pe cât posibil pe temele dorite iniţial de autor, a tuturor textelor literare scrise de Artur Silvestri de-a lungul activităţii sale de critic literar, publicate fie în presa vremii, fie ca studii independente, prefeţe sau postfeţe.

Pornind de la stadiul incipient al proiectului, ne-am angajat într-o muncă mult mai dificilă decât şi-ar închipui cineva în mod obişnuit, pentru identificarea şi recuperarea textelor publicate, datorită numărului foarte mare al acestora, dar și multitudinii și diversității revistelor și publicațiilor în care acestea au apărut, precum și dificultăților inerente consultării colecțiilor mai vechi existente în bibliotecile publice, colecții uneori greu accesibile.

Până acum, într-un interval de aproape un an de când lucrăm la acest proiect editorial, echipa noastră a consultat 96 de colecţii anuale de reviste şi publicaţii literare, istorice şi de cultură generală, identificând 37 de reviste literare şi publicaţii periodice în care Artur Silvestri a publicat peste 1450 de texte (din care mai mult de jumătate în revista Luceafărul), articole care au fost fotocopiate, sistematizate şi au intrat în procesul de prelucrare redacţională: culegere, transcriere în ortografia nouă, corectură etc. Această muncă este în plină desfăşurare acum, pregătind materialul pentru seria de volume de critică literară – autor Artur Silvestri.

Volumul de faţă, Universul lecturilor fericite, este primul din această serie, cuprinzând 49 de cronici literare şi eseuri critice selectate după lista tematică nefinalizată a lui Artur Silvestri, identificate şi pregătite pentru tipar aşa cum am arătat, pentru a răspunde cerinţelor actuale de publicare, păstrând întrutotul conţinutul textului original.

Însă, pentru a veni în întâmpinarea cititorului care vrea să ştie dintru început, dintr-o privire, subiectul discutat, am ales soluţia de a completa titlurile iniţiale cu nume de autori şi uneori câte o altă informaţie concisă asupra conţinutului, precizând însă, în nota de subsol, titlul original sub care a apărut iniţial, precum şi datele complete de publicare.

Departe de a epuiza universul lecturilor ce i-au procurat emoţii intelectuale „fericite” lui Artur Silvestri şi despre care a scris, selecţia acestor 49 de eseuri critice şi cronici literare este totuşi suficientă pentru a aprecia orizontul larg, orientarea lui clară către soluţia critică antropologică, prin care identifica şi justifica specificul naţional, vechimea şi valoarea intrinsecă şi universală a culturii româneşti, respectul şi admiraţia nedisimulate pentru marii creatori de valori, în sfârşit, „călinescianismul” scrierilor sale.

În mod semnificativ, volumul se deschide cu scrierile lui Artur Silvestri despre marele său mentor literar, George Călinescu, continuă cu textele dedicate marilor clasici ai literaturii române, conţine apoi cronici despre alţi autori contemporani, într-un continuum de valori, susţinut de Artur Silvestri, cu rol în promovarea scriitorilor și încheindu-se cu texte dedicate

primei istorii literare românești și cercetărilor asupra literaturii străromâne.

Astfel, scrierile lui Artur Silvestri pun în lumină autori, cărţi, creaţii culturale uitate, marginalizate sau necunoscute, contribuind la resuscitarea interesului public pentru cultura naţională.

Universul lecturilor fericite este, așadar, doar primul volum de cronici literare, eseuri și studii critice.

El va fi urmat de o serie de volume, care ar trebui să cuprindă peste 1400 de texte scrise și publicate de Artur Silvestri în cei 17 ani de intensă activitate literară, și care vor contribui în mod hotărâtor la conturarea adevăratei staturi de critic literar.

Teodora Mîndru

°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°

Actualitatea călinescianismului

Istoria literaturii române prenumără, în desfăşurarea ei, câteva generaţii post-maioresciene care încep înainte de 1900 şi ajung până acum aproape patruzeci de ani. Formula este a lui E. Lovinescu şi explică un proces care nu e departe de adevăr: generaţia post-maioresciană ar fi aceea întemeiată pe un principiu cu deosebire etic, privind triumful adevărului în apreţuire, autonomia esteticului în tabloul de valori şi tot ceea ce elimină tulburările maşinăriei axiologice. Pentru momentul lui, modelul maiorescian se potrivea admirabil şi asemenea operaţiuni hotărâte, pornind de la principii, sunt trebuincioase, într-o cultură, în chip ciclic. Maiorescu exemplifica o idee lucidă care este mai mult a condiţiei criticului decât a criticii unei literaturi naţionale; însă o idee de natură etică, fără discuţie durabilă. Acest eticism e propriu literaturilor unde critica este vie (fără a fixa încă pe critic în chip de instituţie), însă istoria literară nu s-a consolidat ca disciplină.

La 1800 nu aveam nici o istorie a literaturii române (cu excepţia admirabilului Compendiu de V. C. Pop, nebăgat în seamă) şi tabloul de valori nu era stabilit: critica era chemată să facă mai ales aceasta.

Însă mai târziu, când mai întâi G. Ibrăileanu, prin foiletonistica lui impenitentă, N. Iorga şi E. Lovinescu, prin imperfectele lor sinteze, însă esenţiale, dăduseră istoriei literare fundamentele de valori, înaintarea generaţiilor post-maioresciene nu mai putea fi considerată o necesitate.

Odată cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent (din 1941), literatura română avea, în fine, pânza desfăşurată şi valorile proporţionate: o istorie literară ajunsă la conştiinţa de sine şi la monumental elimina obligaţia modelului eticist. Ea crease un model nou, care este acela călinescian, sintetizat în ideea specificului naţional rezultat din capodopere şi în intuiţia vechimii apte să genereze valori străine de simpla imitaţie. Acest model, care e al criticii activiste, nu mai vehicula teze etice privitoare la critic, ci teze estetice privitoare la funcţiunea criticii într-o literatură naţională. G. Călinescu dispărea în 1965; posteritatea lui critică începea abia atunci, odată cu momentul politic al literaturii naţionale. Nu doar ideile călinesciene pornesc acum să genereze, ci şi opera propriu-zisă capătă un fel inedit de actualitate.

Reapar treptat: Opera lui Mihai Eminescu, Principiile de estetică şi, mai apoi, Istoria literaturii române.

Cu acestea, călinescianismul ieşea din regimul de mimetism şcolăresc, devenind o disciplină de gândire critică românească. În seria călinesciană intrau şi alţii, reeditaţi acum: Vasile Pârvan, cu Getica, M. Eminescu cu volumul IX al Operelor, G. Ibrăileanu în ediţie aproape completă, Gh. Brătianu, Nicolae Iorga, mai cu seamă. Efectele călinescianismului sunt mari şi puţin după 1965 se înşiruie în succesiunea cronologică naturală (pe care două decenii dogmatice o jugulaseră) două generaţii critice post-călinesciene. Întâia este mai ales creatoare de concepte şi e înclinată spre istoria literară, a doua e activistă, jurnalistică, hotărâtă a desfăşura operaţiuni de recuperare în planul literaturii consumate ca şi al aceleia vii, promovând tezele călinesciene specifice. Primii post-călinescieni provin din şcoala practică a aceluia, apărând în jur de 1940, şi definitivându-se abia după 1965.

Este, fără îndoială, o generaţie creată de critic, care a ştiut să dezvolte ceea ce era de dezvoltat în doctrina iniţială. Ei adoptă reflecţia integratoare, pornind de la experienţa literaturii române aşa cum o fixase G. Călinescu. Din mantaua călinesciană apare protocronismul lui Edgar Papu, presimţit în multe puncte de G. Călinescu. Critica ideilor literare a lui Adrian Marino are legătură cu metoda fenomenologică a lui G. Călinescu din Principii de estetică. Călinesciană este, de la început şi până la sfârşit, istoria literară practică a lui Alexandru Piru, reprezentantul ortodox al întâiei generaţii post-călinesciene. El şi reformiştii lui Edgar Papu şi Adrian Marino sunt, de altfel, cei mai de seamă reprezentanţi ai ei. Însă nu singurii, întâia generaţie post-călinesciană numără şi pe jurnaliştii George Mărgărit şi George Ivaşcu, pe istoricii literari Dumitru Micu şi Ion Rotaru. Dintre aceştia, Dumitru Micu a şi scris o monografie despre George Călinescu. O istorie a literaturii române, de Ion Rotaru, întemeindu-se, uneori până la amănunt, pe substanţa călinesciană.

A doua generaţie post-călinesciană este, cronologic, efectul unui paradox, reieşit tot din momentul 1965, când primii călinescieni revin în actualitate.

Între unii dintre cei vechi şi cei noi diferenţele de vârstă nu sunt mai mari de zece-cincisprezece ani (E. Simion are 50, Ion Rotaru, 60), însă mentalităţile sunt altele. Călinescianismul întâilor post-călinescieni este ortodox ori creator, acela al generaţiei mai recente este mult mai eliberat de model, vehiculând cu preponderenţă ideile călinesciene specifice şi mai puţin formulistica. E o revoluţie terminologică, prevăzută  de Edgar Papu şi de Adrian Marino, însă nu definitivată de aceştia.

Cu a doua generaţie post-călinesciană, călinescianismul a devenit în chip definitiv creator. Apar acum Campaniile lui M. Ungheanu şi teoria lui despre proiecte eşuate ale literaturii române, (idee de inspiraţie călinesciană); Mitul faurului aburit al lui Alexandru Oprea ca şi eminescologismul aceluia, sunt călinesciene, călinesciană e şi monografia lui G. Munteanu despre Eminescu.

Dacă G. Călinescu nu ar fi văzut istoria literară în contemporaneitatea operelor, aşezând alături pe poetul baroc şi pe modern, ideea profetismului literar românesc, a lui Ion Constantinescu, n-ar fi apărut.

Apărea mai greu studiul lui Ilie Bădescu, despre cultura critică românească şi sincronismul european, al cărui eminescianism esenţial fusese mai înainte simţit de G. Călinescu. Călinescieni, mai ales în expresie nu şi în ideologie, sunt oricâte proteste ar avea faţă de model şi N. Manolescu şi E. Simon. Complexele literaturii române nu puteau fi descrise de Mircea Martin fără apelul la opera călinesciană.

Pe scurt, a doua generaţie post-călinesciană e creatoare, mai întâi în direcţia activismului ideologic, promovând tezele specificului naţional aşa cum reies din Istoria literaturii române, şi apoi prin stil şi prin idee de reper; chiar ereticii care neagă călinescianismul nu pot face abstracţie de el. Ceea ce denotă un astfel de model călinescian e, fără putinţă de tăgadă, vitalitatea integratoare. Cu istoria literaturii definitivată în valori, mai dinainte, cu ideea specificului şi a vechimii coagulată în chip de experienţă a unei literaturi comparabile şi cu altele, critica românească nu putea să înainteze decât pe o linie călinesciană.

°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°

>>>>>>>>>>Artur Silvestri – Universul lecturilor fericite pdf. – apasă  AICI pentru descărcare

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.