BIBLIOTECA ON-LINE. Cărţile lui Artur Silvestri. Cărţi despre Artur Silvestri.

Artur Silvestri: „Belle qui tient ma vie“

Scriitorul îşi aşezase mai bine foile de hârtie, stiloul şi ochelarii, apoi îşi scoase din buzunarul de la piept pachetul de ţigări şi bricheta. Le purta întotdeuna în vesta lui obişnuită, asemănătoare unui şorţ de zidar; acestea erau uneltele lui, asemănătoare cu echerul şi nivela de apă sau cu firul de plumb. Putea să măsoare, cu ele, ceva din tot ceea ce — fără să ştie despre ele când începe să scrie — îl înconjurau din toate părţile? Nu îşi putea da seama, aştepta doar, de fiecare dată. Uneori aştepta puţin sau, mai bine spus, nu aştepta deloc. Cuvintele veneau cu el, îl însoţiseră şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie, ca să existe. Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-o fi pierdut. Dar, până la urmă, într-o clipă indefinită, cuvintele veneau în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste. Povestea cui? Întotdeauna — povestea lui.

Cel mai adesea, acestea se petreceau noaptea, fără să-şi fi putut explica niciodată dacă este doar obişnuinţa sau este vreo potrivire. Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui, care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme. Dar ideile? Până la urmă şi ideile aveau ceva eretic, necunoscut sau poate mistic. Era un om religios, aşadar? Cine ştie, probabil că era, ca orice altă fiinţă vie în a cărei alcătuire exista şi ceva din Cel ce o făcuse posibilă. Înţelesese aceasta cândva, nu foarte demult, fiindcă i-o spusese, ani de-a rândul, o vietate misterioasă care, trăind lângă el, apucase să-i vorbească în felul ei nedesluşit, povăţuindu-l despre toate acestea şi despre toate câte ar fi putut să existe, pentru el, pe Pământ. Erau gânduri simple şi clare, ca o apă limpede ieşind din izvor. Acum acel Înger, căci fusese un înger, nu mai era aici. Îl plângea adeseori şi îl purta în gând întotdeuna şi câteodată simţea că bunătatea lui nemărginită mai poate să ajungă aici, până la el, şi să-l ocrotească într-un fel nedefinit. Dar amărăciunea nu se putea înlătura; îi rămânea numai hârtia şi stiloul.

Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază, şi să scrie. Privise şi peste şirurile de umbreluţe multicolore, peste lizierele de copaci necunoscuţi, peste şesurile de nisip unde, foarte departe, i se păruse că distinge spuma valurilor care se sparg, întâlnindu-se unul cu altul, îmbrăţişate prin hazard.

În direcţia aceea nelămurită ar fi trebuit să fie un orăşel întins pe terase, despre care citise odininoară, demult, pe când era tânăr. Îl şi întrezărea acum, exista încă, era acolo. Nu trebuia să-şi imagineze nimic. Luă stiloul de pe masă, îşi aşeză mai bine hârtia sub palmă şi începu să scrie: „În după-amiaza aceea senină şi luminoasă, cine s-ar fi apropiat, datorită imprudenţei sau curiozităţii, de Palatul de Vară, ar fi putut vedea, venind în jos, pe o cărare, dinspre faleză, o pereche neobişnuită, un bărbat şi o femeie, pe care cei din partea locului nu îi mai întâlniseră niciodată. Păşeau uşor, calm, poate că tihnit. Domnul purta un costum de bumbac, de culoare deschisă, larg şi încăpător; părea un avocat în vacanţă sau un profesor de la şcolile mari ale Apusului, sau poate şi una şi alta. Ar fi putut purta o pălărie de pai, cu bentiţă lată deasupra borurilor, dar nu o avea la el, poate nici nu o avea deloc. Ţinea în mână o carte, nu prea groasă, cu coperţile de carton cenuşii. Nimeni nu putea să-şi dea seama ce fel de carte era aceasta, decât numai el şi cu ea. Cu mâna cealaltă îi ţinea, conducând-o cu atenţie, mâna ei. Doamna părea că ar fi ieşit dintr-un tablou de Renoir, cu chipul ei strălucitor şi ochii mari, verzi, sau albaştri?, indefiniţi în lucirile lor de ape necunoscute. Purta o rochie uşoară, dintr-o pânză fină, liniştitoare, şi, pe umeri un fel de capă de catifea în albastru de Prusia. Coborau încet, ocolind pe lângă Pavilionul de după-amiază, pe poteca îngustă, aproape de turnuleţul parcă precipitat în surplombă, lângă „échauguette“. O ajutase să coboare, ţinând-o de braţ şi arătându-i unde să se sprijine pe balustrada de lemn, cu mână continuă în torsadă.

Acum ajunseseră pe debarcader, în soare. Doamna deschise o umbreluţă de culoare roz, dintr-o textilă ţesută cu ochiuri mari. Se sprijinise de bara de metal şi privi în jos, către adâncurile mării, indefinite, apoi către plaja pustie, cu pietre mari, unde se întinseseră năvoade tivite cu frânghie şi câteva lotci. Nu văzură pe nimeni în jur, chiar şi atunci când se străduiră să distingă măcar o siluetă, mai departe, către casele mărunte, văruite, acoperite cu olane roşii, aproape asiatice. Nici Regina nu se găsea la Palat. Tăceau împreună. Şi priveau norul subţire, gânditor, întins ca o scriere tainică, pe deasupra lor către golful unde, acum, în acest timp, nu se afla nimeni. Ea îşi lăsă capul uşor către spate, fericită. „Parcă am fi într-un roman!“ — spusese, cu voce scăzută, aproape şoptită. „Suntem într-un roman!“ — îi răspunse el, senin, liniştit, poate visător. Şi amândoi îşi închipuiră, în aceiaşi fracţiune de secundă, cum din vârful peniţei scriitorului, continuau să curgă, indefinit, reci, implacabile, zilele vieţii lor.“

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.