BIBLIOTECA ON-LINE. Cărţile lui Artur Silvestri. Cărţi despre Artur Silvestri.

Artur Silvestri: Prefaţă la vol. „Patriarhul ardelean”

„Patriarhul ardelean“ este o carte ce nu s-a născut la întâmplare căci ea se include într-un program început mai demult şi căruia i s-ar putea spune mai pe scurt, şi formulat emblematic, „Pomeni­rea Părinţilor“. Locul lui Raoul Şorban în această evocare colectivă asemănătoare unei liturghii laice este cum nu se poate mai potri­vit căci şi el a fost, şi va trebui socotit şi mai stăruitor odată cu vremurile nedesluşite ce vor veni, un adevărat „Părinte al Patriei“.

Noi, însă, nu avem încă o conştiinţă suficient de vie a existenţei colective în timp şi dacă cumva am avut-o vreodată – fiind mai mult ca sigur că aceasta a existat – am pierdut-o ori s-a estompat mult până la formele de relativă nepăsare ce le întâlnim acum. Însăşi istoria acestei culegeri de „evocări, analize şi puncte de vedere“ o arată într-un fel ce trebuie descris sumar. De iniţiat, am iniţiat-o în vara lui 2006, de îndată ce „patriarhul istoriografiei de Reconquista“ s-a prăpădit pe neaşteptate şi a lăsat opera nu atât neîncheiată (căci mult din ceea ce a avut de spus a spus până la vârsta matusalemică ce i s-a îngăduit) cât lipsită de urmaşi, de „şcoală“ şi de discipoli. Ideea de a o constitui a venit de la Aurelia Lăpuşan, o admirabilă „monografistă a Locului“ a cărei lucrare cunoaşte valori înalte care, deşi prea puţin apreciate după meritul ce nu se poate contesta, se vor observa odată cu trecerea vremii. Fiind o sugestie ce s-a potrivit ca sămânţa în solul fertil şi venită în clipa potrivită, ipoteza unei recapitulări s-a impus cu repeziciune iar momentul acţiu­nii a urmat de îndată. L-au intensificat, la proporţii ce nu se bănuiau în primele schiţe, mai multe episoade de context local tipic care, la drept vorbind, repetă matematic schemele fenomenal de răspândite la noi în medii intelectuale de factură incertă, de obicei iresponsabile în a folosi cuvântul dacă nu chiar necuviincioase prin gest bizar, atitudine ireverenţioasă şi criticism în clipa necuvenită. Nici nu se încheiaseră funeraliile şi cuvântările curente de panegiric ce sunt expresia universală a reculegerii mâhnite, că se şi găsiră specimene care să descrie „omul şi opera“ cu un incredibil „instinct al maculării“ ce lucrează virulent, extins şi sistematic căci odată apărută „ima­ginea negativă“ a o corecta cu timpul fără a-i crea o contra-greutate imediată ar fi fost dificil, laborios şi cu o eficacitate relativă.

Însă pe lângă obligaţia ripostei (de fapt – a corecţiei), mai era încă un argument ce a lucrat profund şi a produs efect: „pome­nirea“ ca Instituţie care dă, în ultimă analiză, coeziunea întocmirilor solide unde întotdeauna „cei ce rămân“ trebuie să se îngrijească nu doar de curăţenia mormintelor „celor ce s-au dus“ ci şi de claritatea amintirii Faptei Mari, atunci când ea există. Şi aici există.

Rezultă că „Patriarhul ardelean“ trebuia să fie o carte de „reacţie“ dar, mai întâi de toate, de afirmaţie şi de model. Materia ei nu a fost uşor să se adune: ea s-a format din „bucăţi“ şi arată aşa cum se prezintă astăzi, compusă din texte de lungimi diferite, cerute uneori cu insistenţa unor autori ce cunosc opera ori cunos­cuseră şi pe autor, şi, până la urmă, are o conformaţie mulţumitoare căci am reuşit să o fac să capete echilibru şi să răspundă obiectivelor de moment. Proporţia fiind aici esenţială, am avut în vedere că era nevoie şi de opinii necontestabile prin demonstraţie şi metodă dar, în acelaşi timp, apte să şi creeze un îndemn la reflecţie şi la o vedere mai lămurită a situaţiei stranii de la noi unde, în doctrina stă­pânilor, nici măcar principii incontingente nu apar.

Oricum s-ar înfăţişa la examenul de mâine când probabil lărgimea de vedere va fi alta decât acum, aici impune atitudinea de recucerire, un gen de „ardelenism“ compatibil cu obiectul căci Raoul Şorban a fost, aşa cum i s-a şi spus, „unul din ultimii cărturari ai Ardealului“. Formula uimeşte dar se susţine căci indiferent dacă vor mai fi „ştiutori de carte multă“, erudiţi şi savanţi prezenţi şi viitori, această speţă de „intelectual dedicat Locului“ se află tot mai greu la noi şi va apărea cu tot mai puţină capacitate de a se regenera dacă nu se produc concentrări de idei puternice şi instituţii incontrolabile ce pot afirma tradiţia încă activă.

Noi, însă, trebuie să ne facem datoria până la sfârşit depăşind oricâte piedici posibile şi chiar dacă aceasta ne apare câteodată ca fiind acţiune zadarnică şi fără efect. Urmările se vor vedea cu vremea, prin mijloace care acum ne scapă (ori, mai bine zis, ne scapă întotdeauna în realitatea cu „orizont restrâns“ unde ni s-a dat să trăim); acum esenţial este să nu stăm cu mâinile în sân şi să facem ceea ce este de făcut.

Indiferent cât de multe ecouri ori de efecte va cunoaşte, această carte nu este nici „reprezentativă“ şi nici capitală dar va fi „un docu­ment de epocă“ şi un semnal. Mai mult nici nu cred că se putea realiza în condiţiile date iar dacă lăsăm să se uite şiruri de teme, chipuri şi „lucrări“ ce bine-merită, colbul timpului neiertător se va aşterne peste tot ce ne defineşte mai clar şi ireductibil în climatul de depravare iraţională ce ne înconjoară azi; dar poate că nu şi mâine.

ARTUR SILVESTRI

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.