BIBLIOTECA ON-LINE. Cărţile lui Artur Silvestri. Cărţi despre Artur Silvestri.

Artur Silvestri: „Exerciţii de exorcism social“ (2006)

BUCUREŞTII RĂMÂN NUMAI ÎN VOIA LUI DUMNEZEU! (postfata la vol. ” Exercitii de exorcism social ” )

Când am revenit în România, întâi înainte de Paşti şi apoi pe la jumătatea lui Iunie, am nimerit în mijlocul unei fierberi surde dar evidente ce se traducea printr-un fel de „trezire“ a unor locuitori uimiţi că, sub privirile lor absente, Stăpânirea batjocoreşte tradiţia unui oraş ce însă nu îşi pierduse cu totul însemnele de memorie şi, până la urmă, „identitatea“. Uimitor mi se părea că principiile din „Megapolis valah“, (cărticica mea apărută în septembrie 2004,) care, de fapt, reprezintă ipoteza pe care neo-feudalii de la Bucureşti o evită pe cât se poate şi nu o lasă să pătrundă în dezbaterea publică, erau invocate din mai multe direcţii şi arătau că soluţiile realiste cresc parcă de la sine şi nu au nevoie de bibliografie.

Ceea ce m-a impresionat în această acţiune a fost, mai întâi de toate „orientarea“, adică „diagnosticul precis“. Pentru mine „conspiraţia economică“ în >materie de Bucureşti era demult indiscutabilă şi aşteptam doar momentul când se va dezlănţui (ori, mai bine zis, când va ieşi la suprafaţă). Iată că acum se observă clar ca lumina zilei. Însă la noi, unde „monopolul ideologic“ este neînchipuit de puternic nădejdea că se va putea realiza ceva consistent spre a o combate pare a fi apropiată de zero. Chiar dacă există „grupuri“ edificate şi câţiva jurnalişti lucizi, adeseori am impresia că asist la discuţii sterile între „profesionişti“ în ochii cărora precizia unui efect sau virtuozitatea unei soluţii valorează mai mult decât viaţa celor ce trebuie să beneficieze de ele. Mai mult chiar, întreaga „croială“ mi se pare mai degrabă greşită. În loc să se privească ansamblul tematic şi „mecanismele“ (care acestea sunt „mo­torul răului“) se invocă excesiv situaţiile „punctuale“ şi se deplâng stricăciunile din Piaţa Regală şi de la Catedrala Sf. Iosif când, de fapt, întreg Bucureştiul este asediat, stricat şi schimonosit: parcuri „retrocedate cui trebuie şi când trebuie“ (astfel încât proiectul de „investiţie“ este gata de a fi aprobat), „zgârie-nori“ proiectaţi să existe în oraşul european cu cel mai ridicat risc seismic, o sfidare de ignorant obraznic faţă de tot ce însemnează tradiţie, „loc cu memorie“, de fapt „sanctuar urban“, cartiere întregi masacrate în timp de 15 ani fără nici o reacţie deşi acestea ar fi trebuit să fie declarate „rezervaţie urbană“ etc. Pretutindeni o tăcere quasi-complice afară numai de câteva voci rătăcite şi „eretice“ care, la vremea lor, au spus ce au avut de spus, vorbind în deşert. În rest, „asociere în rău“, frică şi slugărnicie. Aşa-zisa „societate civilă“ (de fapt-nişte organizaţii constituite ad-hoc pentru a pune bifa în tematica drepturilor cetăţeneşti) nu a existat ca atitudine şi nu există nici acum iar reacţia cetăţenească spontană, manifestată recent, nu-i decât o trezire târzie, care trebuie să întâmpine răspunsul cinic al unei Stăpâniri organizate milităreşte şi care, obişnuită să hotărască arbitrar, se miră, cu dispreţ, acum, când cetăţenii nu se mai arată a fi doar „vitele“ aduse la tăiere în cabina de vot.

Mulţimea temelor rezolvate discreţionar (şi care, deci, nu mai pot fi întoarse în punctul de început) este atât de nemăsurată încât ar fi necesară o armată de voluntari care, după ce le recenzează şi le alcătuieşte documentaţia, ar trebui să formuleze puncte noi de vedere şi soluţii „mixte“ alternative (căci „consensul experţilor“, invocat de Stăpânire este o maşinaţiune dezgustător de stupidă dar care impresionează şi dă reacţia timidă): şi, abia apoi, să formuleze strategie şi să organizeze acţiunea. Rezultă, prin urmare, că o atitudine coerentă şi concluzii instruite vor fi cu neputinţă de obţinut în timpul uluitor de scurt ce îl avem la dispoziţie.

Rămâne, în această speţă, numai voia lui Dumnezeu. De altminteri, tot ce se va putea realiza ar fi doar o „învoială“ în materia Catedralei Sf. Iosif, unde eroarea de a supăra Papalitatea va costa, nu însă prea scump căci în toate, Doamne iartă-mă, există un preţ; nu însă în suprema Judecată ce nu este pe acest Pământ. În toate celelalte situaţii nu va interveni nici o noutate pozitivă căci pe „biet român săracul“ nu îl apără nimeni şi în faţa jafului instituţionalizat nu are nici loc de mişcare şi nici capacitate de a se organiza. La drept vorbind, convingerea mea este că acesta este doar începutul „privării organizate de memorie“. Urmează strămutarea Gării de Nord (un teren imobiliar splendid, foarte scump, ce se asezonează remarcabil prin aparent inutilul „Pasaj Basarab“ ce se face numai în acest scop ulterior); demolarea „Centrului Istoric“, care, în loc să se transforme într-o imensă galerie acoperită, cum s-a făcut pe aiurea unde nu dictează „bandele organizate“, va deveni un simplu teren viran disponibil pentru „Mall“-uri şi „blocuri de birouri“; înconjurarea Casei Poporului (un „monstru“, vechea marotă a „arhitecţilor“ care, negându-şi însuşi principiul lor de a exista, susţineau acum 15 ani că ar trebui acoperită cu pământ) cu „centre de afaceri“; înlocuirea Bulevardelor Magheru şi Lascăr Catargiu cu „aliniamente“ de condominium-uri „moderne“; retrocedările Herăstrăului făcute „cui trebuie“, unde, de la stăvilar până la capătul Şoselei Nordului este nevoie de teren pentru alte „blocuri de apartamente de lux“, pe lângă cele începute în apropierea imediată etc. Acesta va fi Bucureştiul anilor viitori: un oraş compromis, inutilizabil, care, după ce se vor ridica aceste construcţii inutile şi „investitorii“ îşi vor încasa banii (şi „toată lumea“ va fi mulţumită) va trebui extins, în fine, fiindcă a devenit irespirabil.

Oraş blestemat, pe care doar rugăciunile celor cinci sfinţi ce se află în fiinţa lor nevăzută în bisericile acestei „capişte a spoielii“ îl mai ţin în fiinţă.

2006

ARTUR SILVESTRI

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.