Fragmente din opera: „HAUTBOIS D’AMOUR“, din vol. „Memoria ca un concert baroc. Poveşti reale şi imaginare din Ţara de Nicăieri”, vol. I (2005)

Îmi vine cel mai greu, amintindu-mi cîteodată acei ani de odinioară, cînd mă gîndesc la Mirea, căci aşa îşi semna tablourile. Sau la Ioan I. Mirea, cum iscălea poeziile, fiindcă era şi un poet, un poet atît de singuratic încît nici măcar o carte despre poeţi nu-l aminteşte, pînă în ziua de azi.

Şi el, la rîndul lui, era un uitat. Dar „uitat“ cum sînt, de obicei, pictorii. La Bucureşti, în magazinele de antichităţi dar şi pe la colecţionari, un Mirea se aprecia şi se plătea încă destul de bine; dar „un Mirea“ de atunci, ce se mai găsea, faţă de un Mirea de altădată care nu se vindea, reţinîndu-se ca să-i mai crească valoarea, ca a vinului, cu cît se învecheşte. Omul părea însă victima operei şi aproape cu siguranţă se mai ţinea minte numai ca autor; era ca şi cum n-ar mai fi fost, ca şi cum, plecat fiind la Paris, ar fi plecat cu totul, definitiv şi irevocabil.

În casa lui Paul Anghel, despre care auzisem la Paris laude ce m-au uimit deşi citisem „Modelul magic“ în foileton şi îmi plăcuse, Mirea s-a evocat prea puţin şi fără vreo dezvoltare ori măcar o pomenire mai tristă, cînd se prăpădise. Şi era, cred, unul din puţinele medii unde se mai ştia ceva despre Ioan, în afara cîte unei rubedenii, ce îmbătrînea, ori a colecţionarilor care socoteau, asemeni cămătarilor, cît le va creşte banul cînd pictorul nu va mai fi, dacă apucase, prin noroc, să se mai facă şi mai cunoscut decît era, în lumea lor.

Dar în lumea noastră, moartea lui începuse demult, încă de pe cînd era viu şi strălucitor, la Bucureşti, înainte chiar să se aşeze departe, neştiind că, dacă ar fi rămas aici poate că altfel ar fi fost totul, pesemne mai fără acest abur de blestem ininteligibil, care ar merita să se exorcizeze.>>>>