Artur SILVESTRI:UNIVERSUL LECTURILOR FERICITE

A fost un proiect, a rămas un vis

Pentru un nume cu autoritatea şi notorietatea lui Artur Silvestri în critica literară românească înainte de 1989 este incredibil că întreaga activitate însumând 17 ani de critică literară s-a încheiat la doar 36 de ani.

Cele peste zece mii de pagini apărute în publicaţiile literare şi culturale ale vremii – doctrină, istorie, critică literară – formează opera unui autor tânăr şi foarte tânăr. A fost şi rămâne surprinzător pentru oricine că această tinereţe nu l-a făcut să se grăbească şi să adune, cu deplină justificare, ca alţi confraţi, câteva sute de pagini măcar, cu care să închege două-trei volume care, aşa cum ştiu cunoscătorii, făceau posibilă calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, calitate deosebit de prestigioasă şi râvnită atunci. Artur Silvestri – „micul Călinescu” – cum era numit încă de la debutul său, surprinzător de matur în raport cu tinereţea, nu şi-a dorit aceasta niciodată. Ştacheta pe care singur şi-o impusese era mult mai înaltă şi asemenea mentorului său literar, George Călinescu, plănuia să topească aceste cronici dar şi alte mii de fişe în sinteze ample, ambiţioase. Nu a fost să fie, din păcate nu doar pentru el, ci pentru literatura şi istoria literară românească. Schimbările de după 1989 l-au făcut să se îndrepte în alte direcţii, datorită contextului şi datorită faptului că ştia bine că doar independenţa materială îi poate asigura independenţa intelectuală. Dar, „timpul nu a mai avut răbdare”… Spuneam şi altădată că Artur Silvestri simţea în ultimii ani că „nu mai are timp”! Adevărul e că nici şapte vieţi nu i-ar fi ajuns pentru vastele sale proiecte literare şi culturale. Aoadar, simţind că nu mai e timp pentru sinteze, a încercat să schiţeze un „univers al lecturilor care l-au făcut fericit”. Mi-a vorbit despre această carte de câteva ori, voia nu doar să publice grupat cronicile la „lecturile fericite” dar, urma să adnoteze, să adauge părţile lipsă la cronicile amputate de orice fel de cenzură, să reaşeze titlurile în matriţa lor originală şi să contextualizeze apariţia acestora. Din nou, vremea nu a mai avut răbdare nici măcar pentru atât.

Nu a mai fost un proiect, a rămas un vis. Cartea aceasta încearcă să-l refacă.

Am o mare emoţie la tipărirea acesteia. Teama mea e să nu fi greşit prea mult deşi m-am străduit din răsputeri să judec fiecare situaţie, aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut-o el. Şi totuşi, dacă a nu-şi vedea cărţile tipărite este cea mai mare nedreptate pentru un scriitor, următoarea nedreptate, aproape la fel de mare, este aceea de a nu putea decide asupra formulei, asupra corecturilor cărţii, asupra formei finale. Artur Silvestri a avut parte de amândouă. Păcat, mare păcat!

Mariana Brăescu Silvestri

°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°

Explicaţii la o carte

Artur Silvestri intenţiona să-şi valorifice într-o formulă integratoare cronicile literare, eseurile critice şi de direcţie culturală, alte articole, în total, după evidenţele sale, un număr de aproximativ două mii, publicate în presa literară în perioada 1973-1989, îndeosebi în revista Luceafărul, (unde a fost cronicar literar între anii 1975-1989), în alte reviste româneşti precum şi în cele două reviste în limbi străine, Actualités Roumaines şi Romanian News, la care a fost, în paralel, cronicar literar (1981-1984), „topindu-le” într-o vastă sinteză, completată cu texte şi interpretări noi şi structurat pe 45 de teme. Prima dintre acestea trebuia să fie Universul lecturilor fericite. Titlul îi aparține.

Artur Silvestri a demarat proiectul cu deschiderea listelor de sumar pentru fiecare temă şi începutul recuperării (identificării, culegerii) textelor publicate cu ajutorul unor colaboratori, a completării informaţiei şi interpretărilor, dar a rămas în această fază, de vast şi complicat şantier literar deschis, întrerupt brusc prin plecarea sa prea grăbită şi neaşteptată.

Apariţia volumului de faţă, Universul lecturilor fericite, se datorează scriitoarei Mariana Brăescu, care a iniţiat şi coordonează cu mari eforturi republicarea în volume structurate pe cât posibil pe temele dorite iniţial de autor, a tuturor textelor literare scrise de Artur Silvestri de-a lungul activităţii sale de critic literar, publicate fie în presa vremii, fie ca studii independente, prefeţe sau postfeţe.

Pornind de la stadiul incipient al proiectului, ne-am angajat într-o muncă mult mai dificilă decât şi-ar închipui cineva în mod obişnuit, pentru identificarea şi recuperarea textelor publicate, datorită numărului foarte mare al acestora, dar și multitudinii și diversității revistelor și publicațiilor în care acestea au apărut, precum și dificultăților inerente consultării colecțiilor mai vechi existente în bibliotecile publice, colecții uneori greu accesibile.

Până acum, într-un interval de aproape un an de când lucrăm la acest proiect editorial, echipa noastră a consultat 96 de colecţii anuale de reviste şi publicaţii literare, istorice şi de cultură generală, identificând 37 de reviste literare şi publicaţii periodice în care Artur Silvestri a publicat peste 1450 de texte (din care mai mult de jumătate în revista Luceafărul), articole care au fost fotocopiate, sistematizate şi au intrat în procesul de prelucrare redacţională: culegere, transcriere în ortografia nouă, corectură etc. Această muncă este în plină desfăşurare acum, pregătind materialul pentru seria de volume de critică literară – autor Artur Silvestri.

Volumul de faţă, Universul lecturilor fericite, este primul din această serie, cuprinzând 49 de cronici literare şi eseuri critice selectate după lista tematică nefinalizată a lui Artur Silvestri, identificate şi pregătite pentru tipar aşa cum am arătat, pentru a răspunde cerinţelor actuale de publicare, păstrând întrutotul conţinutul textului original.

Însă, pentru a veni în întâmpinarea cititorului care vrea să ştie dintru început, dintr-o privire, subiectul discutat, am ales soluţia de a completa titlurile iniţiale cu nume de autori şi uneori câte o altă informaţie concisă asupra conţinutului, precizând însă, în nota de subsol, titlul original sub care a apărut iniţial, precum şi datele complete de publicare.

Departe de a epuiza universul lecturilor ce i-au procurat emoţii intelectuale „fericite” lui Artur Silvestri şi despre care a scris, selecţia acestor 49 de eseuri critice şi cronici literare este totuşi suficientă pentru a aprecia orizontul larg, orientarea lui clară către soluţia critică antropologică, prin care identifica şi justifica specificul naţional, vechimea şi valoarea intrinsecă şi universală a culturii româneşti, respectul şi admiraţia nedisimulate pentru marii creatori de valori, în sfârşit, „călinescianismul” scrierilor sale.

În mod semnificativ, volumul se deschide cu scrierile lui Artur Silvestri despre marele său mentor literar, George Călinescu, continuă cu textele dedicate marilor clasici ai literaturii române, conţine apoi cronici despre alţi autori contemporani, într-un continuum de valori, susţinut de Artur Silvestri, cu rol în promovarea scriitorilor și încheindu-se cu texte dedicate

primei istorii literare românești și cercetărilor asupra literaturii străromâne.

Astfel, scrierile lui Artur Silvestri pun în lumină autori, cărţi, creaţii culturale uitate, marginalizate sau necunoscute, contribuind la resuscitarea interesului public pentru cultura naţională.

Universul lecturilor fericite este, așadar, doar primul volum de cronici literare, eseuri și studii critice.

El va fi urmat de o serie de volume, care ar trebui să cuprindă peste 1400 de texte scrise și publicate de Artur Silvestri în cei 17 ani de intensă activitate literară, și care vor contribui în mod hotărâtor la conturarea adevăratei staturi de critic literar.

Teodora Mîndru

°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°

Actualitatea călinescianismului

Istoria literaturii române prenumără, în desfăşurarea ei, câteva generaţii post-maioresciene care încep înainte de 1900 şi ajung până acum aproape patruzeci de ani. Formula este a lui E. Lovinescu şi explică un proces care nu e departe de adevăr: generaţia post-maioresciană ar fi aceea întemeiată pe un principiu cu deosebire etic, privind triumful adevărului în apreţuire, autonomia esteticului în tabloul de valori şi tot ceea ce elimină tulburările maşinăriei axiologice. Pentru momentul lui, modelul maiorescian se potrivea admirabil şi asemenea operaţiuni hotărâte, pornind de la principii, sunt trebuincioase, într-o cultură, în chip ciclic. Maiorescu exemplifica o idee lucidă care este mai mult a condiţiei criticului decât a criticii unei literaturi naţionale; însă o idee de natură etică, fără discuţie durabilă. Acest eticism e propriu literaturilor unde critica este vie (fără a fixa încă pe critic în chip de instituţie), însă istoria literară nu s-a consolidat ca disciplină.

La 1800 nu aveam nici o istorie a literaturii române (cu excepţia admirabilului Compendiu de V. C. Pop, nebăgat în seamă) şi tabloul de valori nu era stabilit: critica era chemată să facă mai ales aceasta.

Însă mai târziu, când mai întâi G. Ibrăileanu, prin foiletonistica lui impenitentă, N. Iorga şi E. Lovinescu, prin imperfectele lor sinteze, însă esenţiale, dăduseră istoriei literare fundamentele de valori, înaintarea generaţiilor post-maioresciene nu mai putea fi considerată o necesitate.

Odată cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent (din 1941), literatura română avea, în fine, pânza desfăşurată şi valorile proporţionate: o istorie literară ajunsă la conştiinţa de sine şi la monumental elimina obligaţia modelului eticist. Ea crease un model nou, care este acela călinescian, sintetizat în ideea specificului naţional rezultat din capodopere şi în intuiţia vechimii apte să genereze valori străine de simpla imitaţie. Acest model, care e al criticii activiste, nu mai vehicula teze etice privitoare la critic, ci teze estetice privitoare la funcţiunea criticii într-o literatură naţională. G. Călinescu dispărea în 1965; posteritatea lui critică începea abia atunci, odată cu momentul politic al literaturii naţionale. Nu doar ideile călinesciene pornesc acum să genereze, ci şi opera propriu-zisă capătă un fel inedit de actualitate.

Reapar treptat: Opera lui Mihai Eminescu, Principiile de estetică şi, mai apoi, Istoria literaturii române.

Cu acestea, călinescianismul ieşea din regimul de mimetism şcolăresc, devenind o disciplină de gândire critică românească. În seria călinesciană intrau şi alţii, reeditaţi acum: Vasile Pârvan, cu Getica, M. Eminescu cu volumul IX al Operelor, G. Ibrăileanu în ediţie aproape completă, Gh. Brătianu, Nicolae Iorga, mai cu seamă. Efectele călinescianismului sunt mari şi puţin după 1965 se înşiruie în succesiunea cronologică naturală (pe care două decenii dogmatice o jugulaseră) două generaţii critice post-călinesciene. Întâia este mai ales creatoare de concepte şi e înclinată spre istoria literară, a doua e activistă, jurnalistică, hotărâtă a desfăşura operaţiuni de recuperare în planul literaturii consumate ca şi al aceleia vii, promovând tezele călinesciene specifice. Primii post-călinescieni provin din şcoala practică a aceluia, apărând în jur de 1940, şi definitivându-se abia după 1965.

Este, fără îndoială, o generaţie creată de critic, care a ştiut să dezvolte ceea ce era de dezvoltat în doctrina iniţială. Ei adoptă reflecţia integratoare, pornind de la experienţa literaturii române aşa cum o fixase G. Călinescu. Din mantaua călinesciană apare protocronismul lui Edgar Papu, presimţit în multe puncte de G. Călinescu. Critica ideilor literare a lui Adrian Marino are legătură cu metoda fenomenologică a lui G. Călinescu din Principii de estetică. Călinesciană este, de la început şi până la sfârşit, istoria literară practică a lui Alexandru Piru, reprezentantul ortodox al întâiei generaţii post-călinesciene. El şi reformiştii lui Edgar Papu şi Adrian Marino sunt, de altfel, cei mai de seamă reprezentanţi ai ei. Însă nu singurii, întâia generaţie post-călinesciană numără şi pe jurnaliştii George Mărgărit şi George Ivaşcu, pe istoricii literari Dumitru Micu şi Ion Rotaru. Dintre aceştia, Dumitru Micu a şi scris o monografie despre George Călinescu. O istorie a literaturii române, de Ion Rotaru, întemeindu-se, uneori până la amănunt, pe substanţa călinesciană.

A doua generaţie post-călinesciană este, cronologic, efectul unui paradox, reieşit tot din momentul 1965, când primii călinescieni revin în actualitate.

Între unii dintre cei vechi şi cei noi diferenţele de vârstă nu sunt mai mari de zece-cincisprezece ani (E. Simion are 50, Ion Rotaru, 60), însă mentalităţile sunt altele. Călinescianismul întâilor post-călinescieni este ortodox ori creator, acela al generaţiei mai recente este mult mai eliberat de model, vehiculând cu preponderenţă ideile călinesciene specifice şi mai puţin formulistica. E o revoluţie terminologică, prevăzută  de Edgar Papu şi de Adrian Marino, însă nu definitivată de aceştia.

Cu a doua generaţie post-călinesciană, călinescianismul a devenit în chip definitiv creator. Apar acum Campaniile lui M. Ungheanu şi teoria lui despre proiecte eşuate ale literaturii române, (idee de inspiraţie călinesciană); Mitul faurului aburit al lui Alexandru Oprea ca şi eminescologismul aceluia, sunt călinesciene, călinesciană e şi monografia lui G. Munteanu despre Eminescu.

Dacă G. Călinescu nu ar fi văzut istoria literară în contemporaneitatea operelor, aşezând alături pe poetul baroc şi pe modern, ideea profetismului literar românesc, a lui Ion Constantinescu, n-ar fi apărut.

Apărea mai greu studiul lui Ilie Bădescu, despre cultura critică românească şi sincronismul european, al cărui eminescianism esenţial fusese mai înainte simţit de G. Călinescu. Călinescieni, mai ales în expresie nu şi în ideologie, sunt oricâte proteste ar avea faţă de model şi N. Manolescu şi E. Simon. Complexele literaturii române nu puteau fi descrise de Mircea Martin fără apelul la opera călinesciană.

Pe scurt, a doua generaţie post-călinesciană e creatoare, mai întâi în direcţia activismului ideologic, promovând tezele specificului naţional aşa cum reies din Istoria literaturii române, şi apoi prin stil şi prin idee de reper; chiar ereticii care neagă călinescianismul nu pot face abstracţie de el. Ceea ce denotă un astfel de model călinescian e, fără putinţă de tăgadă, vitalitatea integratoare. Cu istoria literaturii definitivată în valori, mai dinainte, cu ideea specificului şi a vechimii coagulată în chip de experienţă a unei literaturi comparabile şi cu altele, critica românească nu putea să înainteze decât pe o linie călinesciană.

°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°

>>>>>>>>>>Artur Silvestri – Universul lecturilor fericite pdf. – apasă  AICI pentru descărcare

,,ARTUR SILVESTRI aşa cum l-am cunoscut”

Faţetele unui portret

Cum l-am cunoscut eu pe Artur Silvestri? Această carte mă face să-mi amintesc.

Era spre sfârşitul anului 1981, venisem de puţin timp în Bucureşti, pentru a fi unul din redactorii fondatori ai SLAST (Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului). Apariţia unei noi reviste literare era neliniştitoare pentru ambele reviste literare de la centru, atât pentru Luceafărul cât şi pentru România Literară. Deşi cele două reviste erau în conflict iremediabil, faţă de noua apariţie aveau aceeaşi aversiune. Teama era de ideologie. Nu ştiu dedesubturile înfiinţării acestei reviste dar înclin să cred că a fost una din întâmplările benefice. Nu cunoşteam nici dedesubturile politice cum nu cunoşteam nici luptele literare. Cunoşteamliteratura, nu scriitorii, cu atâtmai puţin conflictele mai mult sau mai puţin literare. Eramdeci, în primele săptămâni în redacţia revistei şi Mircea Nedelciu (colaborator, scriitor tânăr şi un omminunat) stătea în faţa ferestrei de la etajul III şi comenta:

„Iată-l pe Silvestri, vine la Luceafărul. M-am văzut cu el ieri.Mircea, mi-a spus, am aflat că vrei să intri

corector la SLAST. Bine faci, o să ai multă treabă la analfabeţii ăia.“ Aşadar şi eu eram unul din „analfabeţii“ ăia. Am venit repede la fereastră şi l-am văzut. Parcase maşina şi se îndrepta spre intrarea pentru Luceafărul. Ambele reviste erau în Casa Presei, cum i se spune astăzi, în cele două aripi laterale. Artur Silvestri era unul din cei care scrisese o notă ironică faţă de noua revistă în care îşi arăta din plin rezerva. Arăta aşa cum părea din scris, foarte serios, foarte dur, sumbru chiar. Îl ştiam din fotografiile care însoţeau cronicile, aşa cum cunoşteam majoritatea scriitorilor. Avea o reputaţie de critic dur, neiertător, de temut. Nu ştiam atunci, cum nu ştia nici el, că viaţa va face ca peste doi ani să ne întâlnim pentru totdeauna. Cei mai mulţi dintre cei care ar fi putut depune mărturie despre felul în care l-au cunoscut pe Artur Silvestri nu mai sunt în această lume. Pentru că Artur Silvestri a căutat compania înţelepţilor, în locul colegilor de generaţie, despre Artur aceşti înţelepţi, aceşti mari oameni de cultură numai pot să scrie: nici ZoeDumitrescu-Buşulenga, nici profesorulGeorgeMuntean, nici Paul Anghel, nici Mitropolitul Nestor Vornicescu, nici pictorul Ion Mirea, nici criticul Mihai Ungheanu, nici savantul mitropolit Antonie Plămădeală, nici arheologul Dinu Adameşteanu, nici Edgar Papu, nici scriitorul Traian Filip, nici… atâţia oameni care l-au ştiut, l-au admirat şi unii poate l-au şi iubit.

Cartea pe care am tipărit-o cuprinde mărturiile celor care având vârsta şi norocul să-i supravieţuiască au dorit să evoce imaginea lui Artur Silvestri aşa cum fiecare din ei a perceput-o, începând de pe băncile liceului şi până în ultimii ani, demaximă activitate de la ARP. Un portret în multe faţete, o singură personalitate.

Pentru că n-ar fi putut încăpea toate într-o carte, cum e şi firesc, urmează al doilea volum. Şi reamintindu-mi cuml-amcunoscut, îmi dau seama încă o dată că şi eu trebuie sămă grăbesc să public cartea mea despre Artur, din momentul în care l-am văzut atunci, prin fereastră, pentru prima oară, şi oprindu-mă atunci când a trebuit să învăţ, dureros, ce înseamnă „până când moartea ne va despărţi“.

Mariana Brăescu Silvestri

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

O carte onestă

ARTUR SILVESTRI- aşa cum l-am cunoscut, este un titlu onest, care cere o carte onestă. Am scris cum l-am cunoscut fiecare, cum l-am perceput sau înţeles, cum l-am reflectat în oglinda sufletului şi a conştiinţei noastre. Atât. Pentru că, să recunoaştem, nimeni nu deţine adevărul complet despre această personalitate complexă, care încă se dezvăluie ochilor noştri prin scrieri, prin documente, fapte, amintirile celorlalţi. Fiecare, o mică parte. Am crezut la început că voi închega această carte repede, în câteva luni după plecarea lui spre eternitate, judecând după sutele de scrisori şi mesaje electronice pe care le primeam de la scriitori, discipoli, cititori, impresionaţi de personalitatea şi faptele lui, îndureraţi de pierderea neaşteptată. Dar în curând ne-am dat seama (pregătirea cărţii fiind coordonată de Mariana Brăescu), că nu am fi făcut decât să edităm o nouă carte a lacrimilor. A trebuit să-i dau dreptate din nou (pentru a câta oară?) lui Artur Silvestri care credea că fiecare carte are viaţa ei, se încheagă într-un spaţiu tainic şi apare la lumină, atunci când trebuie şi poate fi primită… Pentru că a fost necesar să mai treacă timp, să se potolească sau să se afunde, ca pârâurile în albii subpământene, vârtejurile durerii şi emoţiilor, să limpezim oglinda sufletului şi a conştiinţei să realizăm că, aşa cum spunea cineva în interviu „Noi, cei care l-am cunoscut pe Artur Silvestri, suntem privilegiaţi”, pentru a putea povesti şi a scrie despre el.

Am alcătuit această carte împreună cu scriitori, critici literari, jurnalişti etc, care ne-au trimis propriile materiale sau au participat la discuţii, interviuri despre Artur Silvestri, oameni care l-au cunoscut, au colaborat cu el, au avut o comunitate de idei, vise, planuri, acţiuni, unii au fost îndrumaţi şi promovaţi de Artur Silvestri. Le mulţumesc tuturor pentru amintirile depănate, dar şi pentru informaţiile şi explicaţiile evenimentelor din lumea politică şi literară ante şi postdecembristă, pentru a înţelege nu doar viaţa şi activitatea lui Artur Silvestri, dar şi ceva în plus despre ceea ce am trăit sau trăim azi.

În ultimele pagini, cele mai grele poate, amintirile celor care i-au dat viaţă, părintii săi, Alexandru şi Georgeta, care au plecat, de puţin timp învinşi de durere, să-şi caute pacea sufletului, alături de unicul lor fiu de care au fost toată viaţa atât de mândri şi-atât de bucuroşi până în ziua deznădejdii…

Cred că şi prin această carte, suntem martori sau părtaşi, în măsura în care preţuim şi valorificăm ceea ce am primit la trecerea lui Artur Silvestri din această viaţă în locul binemeritat din istoria culturii române.

Teodora Mîndru

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

ARTUR SILVESTRI  aşa cum l-am cunoscut (pdf) >>>> apasă aici pentru descărcare

Artur Silvestri: ,,Revolta FONDULUI NECONSUMAT. Cazul Zaharia STANCU”

„Noi am făcut caz de latinitatea noastră indiscutabilă — îşi încheia, în 1941, G. Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în prezent — dând impresia că suntem tineri şi neglijând substanţa medulară. Noi, însă, suntem Romani şi ca francezii Galo-Romani, popor străvechi, adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esenţial, primind limba şi cultura latină. În fond, suntem geţi şi e mai bine a spune că, în felul nostru, am primit şi noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm de la longitudine reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului galic şi brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci, să nu uităm că, pe Columna lui Traian, noi, Dacii, suntem în lanţuri“. Aceste vorbe sunt adevărate şi configurează un mod de a fi în lume pe care G. Călinescu îl exprimase la altitudinea lui de lamurã necontestabilă, exemplificat, mai apoi, de o directivă interioară ce devine, astfel, tradiţie cãlinescianã. De aci, de fapt, trebuie să se înceapă orice vizionare a fenomenului literar, definit acesta în felul unui model de continuitate cu obârşii străvechi, iar nu ca întocmire recentă şi fără soliditate. Căci, la drept vorbind, Spiritul getic pretinde valorificarea tuturor straturilor fundamentale rezultând, astfel, că o critică literară fără dimensiune istorică nu va însemna decât un exerciţiu fără orizont. Noi avem, spre a înainta, acest exemplu ireductibil care este şi va rămâne doctrina călinesciană şi putem zice, că, în esenţa lor, opera propriu-zisă dar şi literatura românească vor fi, de aci încolo, călinesciene ori nu vor fi nimic. Îi stă drept reazem o tradiţie de valori şi concluzii certe căci originea acestei tipologii e, cu toate acestea, mai veche şi dezvăluie o direcţie legitimă care, scoborând prin Nicolae Iorga şi Blaga, şi Pârvan, către Haşdeu, Eminescu şi Maiorescu, şi mai în adânc, la Kogălniceanu, Alecu Russo şi Cantemir, ajunge la istoriografii polemişti de felul lui Miron Costin şi mai în jos, către ceţurile de taină, unde întrevedem, deşi se presimt, spiritualiceşte, cu putere, pe Nicodim de Tismana şi Anonimul Popular. Aceasta este, de fapt, o viziune enciclopedicã a doctrinei literare, alăturând istoriografie, istorie a culturii şi istorie literară, o alcătuire neobişnuită dar definitorie aici căci, spre a ne înţelege mai bine, noi avem nevoie de a da seama, întâi de toate, cine suntem, de fapt şi abia mai apoi ce se creeazã în datele noastre inerente.

,,Revolta FONDULUI NECONSUMAT. Cazul Zaharia STANCU”pdf. >>>> apasă aici pentru descărcare

Artur SILVESTRI:,,Radiografia SPIRITULUI CREOL. Cazul Miron Radu Paraschivescu”

,, Cine ar fi pătruns ca neofit în lumea literară bucureşteană din anii ‘60 ai secolului trecut, ar fi întâlnit, de bună seamă, un bărbat de înălţime mijlocie, cu faţa oacheşă, gesturi neliniştite şi privire pătrunzătoare, înveştmântat de obicei cu eleganţă de boier scăpătat însă cultivând o conduită populistă şi grandilocventă ce îi dădea un fel de fascinaţie şi crease un fel de mitologie. Acest personaj neobişnuit, locuind, precum Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte şi primind ceremonios şi confratern pe oricare începător (aşa cum procedase odinioară şi Alexandru Vlahuţă), era Miron Radu Paraschivescu, autor al Canticelor tiganeşti şi, o vreme, animator al unei publicaţii de poezie, intitulată, cu o formulă antopannescă, Povestea vorbei. Omul avea, într adevăr, geniu în raporturile cu debutanţii i este în afară de orice îndoială că Miron Radu Paraschivescu a rămas şi astăzi chiar, pentru nu puţini, un obiect de adoraţie şi un izvor de legende în felul celor ce „beatifică“, o generaţie mai încoace, pe Nichita Stănescu. De altfel, hagiografia scrisă şi orală în această materie este impunătoare, sfârşind chiar prin a strivi opera, care, oricât de inegală,merită mai mult interes decât biografia şi-i stabileşte, în definitiv, poziţia în istoria literaturii. De regulă, se invocă „generozitatea“ dar aceasta nu defineşte o individualitate altfel decât sub raport etic, nefiind de nici un folos în preţuirea „artei literare“. Şi, totuşi, invocarea lărgimii de vederi se face ori de câte ori este vorba de opera lui Miron Radu Paraschivescu, ceea ce distrage atenţia de la operă, unica în stare a impune omul dincolo de regimul clipei. Cu toate acestea, o reconstituire de biografie, desfăcută de legendă, este întrutotul recomandabilă înainte de a se descrie opera ale cărei fluctuaţii ar fi ininteligibile, totuşi, fără cheia dată de un suflet neaşezat. Originile acestei psihologii complicate vor fi fost, cu probabilitate, în vremea copilăriei şi Miron Radu Paraschivescu a încercat, de altminteri, să le explice în nişte memorii (denumite „Amintiri“), concepute târziu şi incerte sub raport documentar; ceea ce lipseşte de acolo se poate, totuşi, întrevedea. „

,,Radiografia SPIRITULUI CREOL.  Cazul Miron Radu Paraschivescu”  pdf. >>>>> apasă aici pentru descărcare

„ARTUR SILVESTRI – FAPTA CULTURALĂ“

O lecţie post mortem

Această carte s-a alcătuit, cum ar fi spus Artur Silvestri, de-a lungul unui an întreg. Luni de zile au venit către noi mărturii ale acţiunilor sale culturale, ale faptelor sale. Zi de zi aproape din toate colţurile ţării dar şi din zări îndepărtate ale lumii şi-au trimis mesajele cei care într-un fel sau altul au fost atinşi de aripa de înger a grijii sale de a nu lăsa pierdute sau uitate fapte importante, valori culturale importante.

De ce Fapta Culturală când de obicei se spune că, după un scriitor, ceea ce contează sunt cărţile? Că nu mai interesează pe nimeni dacă a fost un om rău sau un om bun. Contează doar cărţile şi doar cărţile se iau în consideraţie. Greşită perspectivă, cumplită perspectivă. Artur Silvestri a fost înainte de toate, scriitor şi pentru aceasta pe primul loc în ierarhia oricăror valori a pus Scrisul, Cartea. Dar, scrisul fără morală, fără misiune, atrăgea el atenţia, nu e de ajuns. Pentru el, misiunea, aceea pe care Dumnezeu i-a dat-o şi pe careDumnezeu o ştia mai bine decât el, devenise datorie morală, obligaţie, o Golgotă pe care trebuia să urce în ciuda tuturor opreliştilor. Şi mai ales, în ciuda evidenţei. Îşi propunea prea mult, prea multe. Planurile sale erau cât pentru un minister, am mai spus-o, nu pentru un singur om, oricât de dotat, oricât de dăruit. Cu eforturi sisifice se străduia să înlăture uriaşa stâncă a nepăsării, a delăsării, a ignorării valorilor naţionale, a dez -nădejdii marginalizaţilor, oricît de valoroşi, a căror vină nu era decât aceea că nu făceau parte din corul corect politic indiferent faţă de cine, indiferent faţă de ce moment. Din această perspectivă, pot spune, Artur Silvestri s-a stins ca un martir, ca un călugăr laic care îşi luase de bună voie asupra sa povara greşelilor timpului său şi sub această povară care până la urmă l-a strivit, încerca îndreptarea. Poate niciodată această carte nu ar fi existat dacă el însuşi, prin ceea ce a făcut, nu a predat şi nu a lăsat, post mortem, lecţia Faptelor Mari, lecţia Omului Mare.

Mariana Brăescu Silvestri

„Fapta_culturală“.pdf>>>>apasă aici pentru descărcare

ARTUR SILVESTRI: „APOCALYPSIS CUM FIGURIS – Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog“

Notă asupra ediţiei (ediţia a III-a îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri)

Această ediţie restituie pe de-a întregul ediţia din 2005 pe care autorul a considerat-o nec varietur, inclu­siv coperta, o versiune a celei atât de inspirat aleasă de el însuşi atunci. Exegezele critice sunt, cu o singură ex­cepţie, cele din ediţia anterioară. Am făcut mici inter­venţii la titluri iar textele critice păstrează doar referirile la carte; pasajele privind alte cărţi, le vor însoţi în viitor pe acelea. Aşa cum însuşi autorul a spus-o, cred sincer, cred total că şi această carte “are o stea pe cer”.

Sfârşitul poveştii

sau

Noaptea aceea

Sunt prima care să recunosc că am greşit. Am crezut atunci, la început, citindu-i primele poves tiri, că pentru Artur Silvestri proza este un violon d’In-gres. Cu o singură excepţie, povestirile din acest volum au fost scrise în emoţia atât de roditoare din lunile când soarta ne îndrepta definitiv unul către celălalt. Era demult, era acum 26 de ani.
Scriam ca în transă pentru ca noaptea târziu să-i citesc la lumina tainică a veiozei rândurile care îl încremeneau. Şi din timp în timp, îmi dădea şi el pagini din scrisul său ca un răspuns grav, neaşteptat, un sunet de hautbois. Artur Silvestri, temutul critic, primul în elita tinerilor scriitori, „micul Călinescu”, talentatul intelectual îşi permitea, credeam eu, li bertatea emoţiei. Scria proză. Proximităţile literare dau dovada gustului său rafinat şi a culturii. Prea intelectuale pentru un cititor obişnuit? Poate, dar perfecte şi perfect ex pli cabile pentru tânărul cărturar. Încrezător în steaua sa de critic literar, de filozof şi istoric al ci vilizaţiilor şi el le aşeza, poate, pe alt palier deşi unul atât de aproape de inimă. A lăsat să se scurgă două decenii până când a publicat această culegere de alcătuiri cum le numea. A dat volumului titlul poveştii pe care am trăit-o amândoi într-o noapte de Crăciun de acum exact 26 de ani: Apocalypsis cum figuris. De atunci am parcurs împreună, în sute de nopţi – sute de drumuri şi în zeci de nopţi chiar drumul din această poveste.
Şi totuşi, de ce ţin minte atât de bine noaptea aceea? Gesturile din maşină? Gesturile lui, gesturile mele? Încântarea, încordarea fiecăruia dintre noi şi neliniştea, abia bănuită? De ce, când recitesc aceste pagini, recunosc, ca şi cum m-aş uita într-o oglindă magică, cuvintele nescrise, gesturile nepovestite, îi ºtiu răsuflarea, mirosul tutunului şi e de ajuns să închid ochii ca să simt definitiv arsura gerului aspru, uscat. Totul e poveste şi totul e adevărat, chiar şi finalul tragic, acela care avea să se petreacă însă 25 de ani mai târziu, tot înainte de tainica sărbătoare a Crăciu nului. Şi nu contenesc să mă întreb cum de a ştiut Artur să scrie la fel de exact, la fel de adevărat încă de atunci şi destinul Mariei? I l-a lăsat ca pe o parti tură, pe singura partitură pe care o va mai cunoaşte vreodată: “…singurătatea o împre surase. Răsărise luna; însă cerul adânc pierduse stelele pentru totdeauna”.

Mariana Brăescu Silvestri

„Apocalypsis_cum_figuris“.pdf>>>>apasă aici pentru descărcare

ARTUR SILVESTRI: „PERPETUUM MOBILE – Piese improvizate pentru violoncel şi oboi“

Notă asupra ediţiei

Această nouă ediţie cuprinde, fără nicio modificare, prozele apărute pentru prima dată în 2005. Am adăugat acestora Exegezele critice scrise atât înainte cât şi după dispariţia autorului. Am păstrat într-o interpretare nouă tema coperţii din 2005 care are o poveste aparte, mărturisită de Artur Silvestri chiar în prefaţă. Cred sincer că această carte împarte literatura în două: înainte şi după Perpetuum mobile. Fie ca Dumnezeu şi soarta acestei cărţi să-mi dea dreptate.

Taina noastrã

Dintre toate cărţile pe care Artur Silvestri a apucat să le publice, „alcătuirile” din Per-petuum mobile mã emoþioneazã cel mai adânc. Aş putea spune că le-a scris lângă mine, despre mine şi mai ales despre noi. Aceasta dacă m-aş opri la ceea ce se vede, într-o primă ochire, la suprafaţă. De fapt, cartea nu este despre el, despre noi, ea ne conţine într-un mod profund, tulburător şi greu de explicat. Precum pictorii din alte vremuri care ştiau să pună în fresce trimiteri, citate recognoscibile, care dau „cheia” pentru privitori sau, dimpotrivă, încifreazã pentru vecie o semnificaţie.
Cititorii şi dintre ei cei mai avizaţi, scriitorii, vor descifra în paginile cărţii misterul timpului, al scrisului, al cuplului mitic. Unii au şi făcut-o în pagini extraordinare chiar în exegezele critice care însoţesc această carte. Dar eu ştiu, doar eu ştiu pentru că am fost acolo împreună, şi împreună am rămas ºi în această carte, că micile bijuterii zăvorăsc pentru vecie o taină: taina noastră.
La modul orgolios feminin: ştiu că am fost, deopotrivã cu scrisul, fără să-l concurez ci inspi-rându-l, Belle qui tient ma vie, Steaua mărilor, femeia cu ochi aquatici desprinsã din Renoir, că am privit împreună, în tăcere, scriitoarea de semne, cã am urmărit pe cer cu uimire maşinăria zburătoare şi ne-am ascultat, cu tulburare, paşii într-o noapte târzie, pe muzică de jazz. Ca o scoică aş putea închide povestea, perlă preţioasă a inimii mele şi aş păzi-o pe tot restul vieţii şi acolo ar rămâne pentru vecie. Taină definitiv zăvorâtă. Taina noastră.
Dar nu doar aceasta este ceea ce simt eu despre Perpetuum mobile. Simt că e o carte excepţională, o bornă în lumea scrisului. Nu numărul de pagini dă dimensiunea unei cărţi ci noutatea, profunzimea şi semnificaţia ei. Mulţi vor crede că e o exaltare şi-mi vor da circumstanţe atenuante, poate. Nu-mi pasă, pentru că ştiu: dacă această carte s-ar fi născut într-o limbă şi o literatură de circulaţie ºi într-o zodie bunã, destinul său ar fi fost să împartă lumea cărţilor în două: înainte şi după Perpetuum mobile. Doar pentru atât un scriitor ar merita să rămână în literatura universală şi istoria are destule exemple care-mi dau dreptate. Dar pentru că această carte n-a avut acest noroc, trebuie ca eu să o trimit către lume, în engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă, chineză, arabă… Şi o voi face!

Mariana Brăescu Silvestri

Artur Silvestri – „Prpetuum mobile“.pdf>>>>apasă aici pentru descărcare

Cea mai nouă apariţie: Cleopatra Lorinţiu: ARTUR SILVESTRI VOCAŢIA CĂII SINGURATICE

Cleopatra Lorinţiu:

Artur Silvestri

Vocaţia Căii Singuratice

Un scriitor care se sustrage categorisirii

Un răzvrătit cu un farmec uluitor

,,Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

,,Vocatia  Căii Singuratice pdf. >>>>>apasă aici pentru descărcare

,,Nu îmi imaginez că doar modesta mea carte ar putea schimba ceva esenţial în receptarea unui autor. Cei care îi cunosc deja opera sunt, certamente, deja câştigaţi de ea, de forţa faptei sale culturale, de dimensiunea ei, de generozitatea şi superba sa încredere în acea «Românie tainică».

Dar cărţile sale vor fi, sigur, reeditate. Şi vor veni alţi şi alţi cititori care le vor pătrunde tainele şi le vor descifra sau se vor îndrăgosti de ele, căci, din fericire, literatura e un fluviu care curge, curge, iar mărturia ce-a lăsat-o Artur Silvestri în cultura noastră e ceva sigur şi de neînvins.”

Cleopatra Lorinţiu

In memoriam ARTUR SILVESTRI mărturii tulburătoare

,,Aici vreau să scriu doar despre datorie. Extraordinara emoţie şi solidaritate intelectuală şi preţuirea pe care sute şi sute de oameni le-au exprimat în scrisori, articole, telefoane, mesaje pe internet, preţuirea de care se bucura în rândul celor pentru care a scris, arată că jertfa sa nu a fost zadarnică. Ceea ce a rezultat este ocarte a emoţiei. Le mulţumesc cu multă recunoştinţă tuturor celor cuprinşi în această carte cât şi în cărţile viitoare, celor care au scris şi celor care vor scrie, celor care l-au plâns, celor care l-au citit sau celor care vor parcurge cu luare aminte această carte.

Dar toţi, indiferent că i-am fost mai aproape sau dacă l-am cunoscut doar din scris, vom fi încredinţaţi că nu trebuie lăsată nici o faptă bună să se piardă fără a fi preţuită. A făcut atâtea pentru atâţia oameni jertfindu-se în ultimii ani ai vieţii sale nedrept de scurte cu sentimentul misiunii pe care o avea de îndeplinit. Este momentul să întoarcem fapta bună, să nu uităm jertfa lui şi să-l redăm posterităţii pe cel care cu atâta dăruire şi-a însuşit de la înaintaşi modelul Omului Mare. Despre acestea trebuie să pomenim. Pentru că, spunea el, doar uitarea este moartea definitivă. Şi uitarea trebuie să rămână un blestem.”

Mariana Brăescu Silvestri

In_memoriam_ARTUR SILVESTRI mărturii tulburătoare pdf. >>>>> descarcă aici

,,Opera Domniei sale este copleşitoare. Este un dar-din-dar, darul iubirii, „floarea darurilor“ care trebuie să se răspândească din mână-n mână şi din gură-n gură, purtată în inimi, pretutindeni.

Opera aceasta rămasă nouă, fără nici un merit din partea noastră, pune început bun gândurilor şi faptelor fiecăruia. Cei care vin aici, pleacă tran sfiguraţi, mişcaţi de cât de vie este acea Românie tainică a celui care, contemporan cu noi, în această răscruce de milenii, s-a nevoit, preţ de o viaţă, a sădi în suflete sentimentul iubirii de neam, al întregirii într-o singură inimă, pulsând, palpitând, nu pentru sine, ci pentru oameni.

O inimă-simbol al renaşterii noastre spirituale.”

Cezarina Adamescu

FRUMUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE: ZILE DE NEUITAT

Jurnal-album, primul volum postum, îngrijit si coordonat de Mariana Brăescu Silvestri

,,Acest jurnal-album, primul volum postum semnat Artur Silvestri, nu seamănă cu nimic din ceea ce el a scris vreodată. Sunt notaţiile zilnice dintr-o agendă mică, maronie, începută în sudul Franţei, continuată la Bucureşti. Am descoperit-o doar la câteva zile după ce Artur şi-a găsit liniştea în umbra altarului unei mânastiri. Ştiam agenda – indiferent unde mergea, nu se despartea de pix şi carneţele – dar nu ştiam ce conţine. Am deschis-o: ,,l’esquisse d’un livre”, schiţa unei cărţi, ,,Frumuseţea lumii cunoscute”.

Mariana Brăescu Silvestri

Se poate descărca gratuit aici (pdf.): >>>>>-Artur Silvestri :,,Frumusetea-lumii-cunoscute”

–––––––––––

––––––

––-

5 octombrie

O SCURTĂ POVESTE TRISTĂ

În tot timpul cât am fost departe în această vară m-am gândit la copăcelul din grădina noastră de la Corbeanca, un brăduţ plăpând, cu multe rămurele uscate, chinuit de secetă şi de arşiţa nemiloasă din câmpie. Toată vara m-am rugat de el să nu cedeze, i-am vorbit, l-am mângâiat şi l-am încurajat, şoptindu-i cuvinte bune ca să-l fac să se mobilizeze, să lupte şi să biruiască. Veneam când şi când de la Bucureşti, mă opream lângă intrarea casei, îl priveam cu nădejde şi mă apropiam de el vorbindu-i necontenit, uneori cântat dar întotdeauna cu emoţie. Câteodată mi se părea că mă înţelege şi că, deşi pare incredibil, îmi răspundea mişcându-se uşurel deşi nicio pală de vânt nu se simţea în zilele călduroase de acum câteva luni. Când am plecat la celălalt capăt al continentului m-am gândit cu jale că n-am să-l mai văd când am să revin iar când m-am întors am tot amânat să aflu că ireparabilul s-a produs. Astăzi am ajuns în Paradisul Verde; m-am oprit la intrarea casei şi am tăcut multe minute fiindcă nu mai am pentru cine să vorbesc.

~~~~~~~~~~~

13 octombrie

O CLIPĂ CARE SCHIMBĂ VIAŢA

Era într-o după-amiază la fel ca şi cea de astăzi, cu o lumină gânditoare, senină, liniştită; dar era acum optsprezece ani. Mă întorceam către casă, prin Parcul Jianu, grăbindu-mă întrucâtva; când, la Piaţa Aviatorilor, aproape de clădirea unde locuiam, Mariana, întâlnită în drum într-o altă maşină, mi-a spus într-un fel inedit, oarecum amuzată, oprindu-se pentru câteva clipe: „Ai grijă, avem un căţel în grădină, intră încet, să nu se supere“. Când am deschis poarta nu am găsit decât florile crescute sălbatic, iarba înaltă şi copacii neatinşi, ca şi când ar fi fost un colţ de pădure iar îndărătul acestei mici jungle contururile casei. Nicăieri nu se mişca vreo fiinţă vie, nouă şi necunoscută. Abia după câteva minute l-am văzut sosind pe cărare, micuţ, cenuşiu, uşor împiedicat, privindu-mă cu ochişorii cuminţi, răbdători şi încrezători; mergea bucurându-se, ţinând codiţa lungă în jos, poate nelămurit. Era o imagine a dăruirii. M-am aplecat către el şi l-am privit; nu ştiam că viaţa mea se schimbase începând din acea clipă.

~~~~~~~~~~~

27 octombrie

SUFLETE PURE

Adevărata zi a Sfântului păzitor al Bucureştiului a fost însă, în această lune luminoasă, când din toate părţile către Mitropolie veneau mulţime de omenet, voind să se închine la moaştele Protectorului sacru al oraşului. Oameni de toate vârstele, cu felurite obiceiuri, locuind nu doar Bucureştii şi împrejmuirile lui ci şi alte locuri de prin ţară unde s-a dus vestea demult despre Sfântul ce nu lasă pe venetici să facă rele – se întâlnesc aici slăvind cu glas încet, concentrat; cânturi, rugăciuni, imnuri. Dar pe lângă ei, mulţimi de făpturi fără grai, apărate de prea-cuvioşi, vietăţi ale lui Dumnezeu, bucuroase şi ele; mărunte vrăbiuţe gureşe şi săltăreţe, porumbei făloşi, gânguritori, blânzi şi cuminţi, raţe sălbatice de pe lacuri, pescăruşi veniţi de departe, căţei cuminţi, mari şi mici, sărăcuţi, flămânzi, unii fără adăpost; o lume necăjită, obidită, dar suflete pure, cuviincioase, parte din sfinţenie.

––-

––––––-

––––––––––

Cărţile lui Artur Silvestri publicate în anul 2008 :

• 1. ATHANOR. Din „Caietul Bunului Grădinar“, vol. IICărţile lui Artur Silvestri publicate în anul 2008>>>>
• 2. MODELUL OMULUI MARE – Zece „Convorbiri de amurg“ CU Antonie Plămădeală urmate de „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată“ • Modelul şi memoria – Mitropolitul Antonie Plămădeală în efigie (ediţia a II-a)>>>>
• 3. ORFEUL PERPETUU. Trei eseuri de „istorie apocrifă a literaturilor“>>>>
• 4.LOC ŞI PERSOANĂ – „Eseuri despre geografia tainică“>>>>
• 5.ROMÂNIA IMOBILIARĂ – Neo-babelism, lux de Dâmboviţa, „des-proprietărire“>>>>
• 6. PROSTOLOGHIKON – Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar>>>>
• 7. OPERA NON GRATA. Eseuri despre „geografia jafului“, ocupaţie şi „neo-migratori“>>>>

Cea mai citita carte , aparuta in Februarie 2008

ROMÂNIA IMOBILIARĂ – Neo-babelism, lux de Dâmboviţa, „des-proprietărire

se poate descarca gratuit >aici>>
Volumul contine o selectie din raspunsurile date de Artur Silvestri intrebarilor primite de la jurnalistii Carmen Marinescu ( „Rompres”) , Alina Toma(„Bursa”) , Marion Guyonvarch(” Regard „), Gabriela Cociasi („Wall-Street „, acum”News Report „) ,Simona Simionescu(„Gandul „, acum ” Gardianul „), Daniela Ivan(„Jurnalul National „) ,Ileana Ilie („Business Magazin „), Andreea Stefan(„Realitatea Romaneasca”) , Oleg Cojocaru („Saptamana Financiara”) , Dan Straut („Adevarul „), Lazar Iosif („Economistul „), Ionut Morariu („Adevarul „) ; acestea au aparut partial in publicatiile mentionate in cadrul unor ” declaratii de presa”si interviuri recente .

ALTE CARTI RECENTE :

PROSTOLOGHIKON – Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar>>>>
OPERA NON GRATA. Eseuri despre „geografia jafului“, ocupaţie şi „neo-migratori“>>>

LOC ŞI PERSOANĂ – „Eseuri despre geografia tainică“>>>

ATHANOR. Cărţi ce puteau să nu fie – vol.I>>>>>

ALTE CARTI CITITE SI CAUTATE :

MEMORIA CA UN CONCERT BAROC. Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri – vol.I>>>

EXERCIŢII DE EXORCISM SOCIAL. “Hazard dirijat, lichidatorism şi vremea Ducăi-Vodă”>>>

NU SUNTEM SINGURI!. Şapte convorbiri de azi şi două de altădată înregistrate de Ilie Purcaru, Elisabeta Iosif, Radu Căjvăneanu, Veronica Balaj, Elvira Irşal, Anca Bărbulescu, Vasile Tomoiaga, Carmen Marinescu, Cristina Stuparu>>>

MODELUL “OMULUI MARE”. Zece “Convorbiri de amurg” cu ANTONIE PLĂMĂDEALĂ urmate de “Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”>>>

VREMEA SENIORILOR. Scrisori de altădată de la ierarhi şi cărturari bisericeşti – vol. I>>>

SEMNE ŞI PECEŢI. Şapte lecţii despre “originism”>>>

ARHETIPUL “CĂLUGĂRILOR SCIŢI”. Eseuri despre “Bizanţul paralel”>>>

APOCALYPSIS CUM FIGURIS. Şapte nuvele fantastice şi un epilog>>>

PERPETUUM MOBILE. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi>>

Cateva detalii despre autor

Scriitor român, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, editor, fondator al consultanţei imobiliare în România, întemeietor de organizaţii culturale şi cetăţeneşti, Artur Silvestri este o personalitate cu activitate enciclopedică.
Născut – 1953, într-o familie de negustori aromâni (din partea mamei) şi de boieri olteni, din familia Iancu Jianu. Strănepot al Mitropolitului Tit Simedrea, ultimul mitropolit al Bucovinei (1945) izgonit de pe scaunul mitropolitan de la Cernăuţi de invazia rusă din aceea vreme.
Studii filologice la Bucureşti (1972-1976); specializare în arheologie (Italia) şi istoria culturii (Sorbona, 1979). Doctor în Litere – “Trinity Bible Research Center”, University of Madras, India (1992); Doctor honoris causa la Institut d’Estudis Historics Medievals de Catalunya – Barcelona, Spania.
Debut în literatură – 1972. Cronicar literar Luceafărul (1975 – 1989), Actualités Roumaines (1981 – 1984), Romanian News (1981-1984). Contacte strânse, în anii “70, cu mari scriitori şi artişti români din toată lumea, corespondenţă cu Mircea Eliade, G. Uscătescu, Nicolae Baciu, Paul Lahovary, Luki Galaction, Léon Negruzzi, Ioan I. Mirea, Ştefan Baciu.
Adoptă, încă de la început, ideea culturală de “protocronism”, pe care nu a repudiat-o niciodată; iniţiator, alături de Mitropolitul Nestor Vornicescu, al cercetărilor privind “Literatura proto-română” (după 1984); descoperitor al scriitorului proto-român Martin de Bracara (sec. VI e.n.) şi al operei literare, în limba greacă, a voievodului dobrogean Ioancu (sec. XIV). Descoperitor al jurnalului inedit al scriitorului francez, de origină română, Pius Servien (1979),pe care l-a editat partial. S-a constituit din punct de vedere intelectual în preajma unor mari personalităţi, din “Generaţia Veche”: arheologul Dinu Adameşteanu (Italia), pictorul Mirea (Franţa), arhitectul Constantin Joja, etnologul Romulus Vulcănescu, istoricul culturii Edgar Papu, slavistul I.C. Chiţimia. Acţiunea sa culturală este proeminentă încă din anii ‘80 ai secolului trecut. A iniţiat, la revista “Luceafărul”, proiectul “Noii geografii literare” în vederea stimulării creaţiei locale şi regionale şi, deopotrivă, pentru descentralizarea culturală; efectele acestei idei au fost puternice şi durabile. Ele s-au resimţit în epocă dar mai ales ulterior întrucât au creat o ipoteză de mediu cultural ideal, sustras gândirii monopoliste şi acelei presiuni cu caracter de dogmă care astăzi este denumită “corectitudine politică”.Abia în deceniile următoare,”noua geografie a literaturii” s-a putut fructifica, prin apariţia hotărâtă a multor grupări şi publicaţii regionale şi chiar a unor idei şi iniţiative doctrinare cu conţinut specific. Scriitorul a păstrat această concepţie până astăzi, când o enunţă în formula care a devenit proverbială, prin care îndeamnă creaţia să se manifeste potrivit cu materia proprie a fiecărui creator: “Să înflorească o mie de flori”. >>mai multe aici >>>>>

O IPOTEZĂ A „ORIGINISMULUI“- Artur Silvestri: „Fabula căii singuratice“

Către sfîrşitul anului 2004, m-am gîndit să adun mai multe cercetări alcătuite cu multă vreme în urmă şi, astfel, să constitui un fel de prolegomenă la nişte posibile „elemente de istorie culturală apocrifă”. Rostul acestei întreprinderi nu era acela de a completa cu încă un titlu o bibliografie savantă care este suficient de reprezentativă ci mai degrabă să arăt un mod de a vedea misterul supravieţuirii unor culturi care, într-o lume ce ar putea să devină, mîine, dezgustător de uniformă, afirmă încă dreptul la diversitate, răspunsul autohton, interogaţia specifică. Prin natura preocupărilor mele preponderente, era inevitabil să expun aici „cazul românesc” dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că acesta ar putea deveni un model şi un exemplu de metodă posibilă cînd se studiază orice cultură din „Tiers-Monde”. Astfel încît, mutatis mutandi, aceste principii pot fi inteligibile şi, poate, ajută la constituirea unor soluţii posibile deopotrivă la Bucureşti, Montevideo, Tunis ori Delhi, adică oriunde mecanismele evocate aici se regăsesc în diferite proporţii.

Studiile care formează acea mică sinteză de istorie culturală au fost scrise şi publicate între 1984 şi 1989, în limba franceză, în România şi descriu cîteva „ore astrale” de literatură la Dunărea de Jos („protoromânii”, „Renaşterea isihastă” a veacului XIV, „Brâncovenismul” literar şi „începutul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, în sine, au o anumită autonomie şi o existenţă de sine-stătătoare. În două dintre cazuri sunt chiar primele (şi, deocamdată, singurele) tentative de sinteză istoriografică „de perioadă definită” şi au, în consecinţă, calitatea de>>>>>

Artur Silvestri: Postfaţă la „Exerciţii de exorcism social“ (2006)

BUCUREŞTII RĂMÂN NUMAI ÎN VOIA LUI DUMNEZEU! (postfata la vol. ” Exercitii de exorcism social ” )

Când am revenit în România, întâi înainte de Paşti şi apoi pe la jumătatea lui Iunie, am nimerit în mijlocul unei fierberi surde dar evidente ce se traducea printr-un fel de „trezire“ a unor locuitori uimiţi că, sub privirile lor absente, Stăpânirea batjocoreşte tradiţia unui oraş ce însă nu îşi pierduse cu totul însemnele de memorie şi, până la urmă, „identitatea“. Uimitor mi se părea că principiile din „Megapolis valah“, (cărticica mea apărută în septembrie 2004,) care, de fapt, reprezintă ipoteza pe care neo-feudalii de la Bucureşti o evită pe cât se poate şi nu o lasă să pătrundă în dezbaterea publică, erau invocate din mai multe direcţii şi arătau că soluţiile realiste cresc parcă de la sine şi nu au nevoie de bibliografie.

Ceea ce m-a impresionat în această acţiune a fost, mai întâi de toate „orientarea“, adică „diagnosticul precis“. Pentru mine „conspiraţia economică“ în >materie de Bucureşti era demult indiscutabilă şi aşteptam doar momentul când se va dezlănţui (ori, mai bine zis, când va ieşi la suprafaţă). Iată că acum se observă clar ca lumina zilei. Însă la noi, unde „monopolul ideologic“ este neînchipuit de puternic nădejdea că se va putea realiza ceva consistent spre a o combate pare a fi apropiată de zero. Chiar dacă există „grupuri“ edificate şi câţiva jurnalişti lucizi, adeseori am impresia că asist la discuţii sterile între „profesionişti“ în ochii cărora precizia unui efect sau virtuozitatea unei soluţii valorează mai mult decât viaţa celor ce trebuie să beneficieze de ele. Mai mult chiar, întreaga „croială“ mi se pare mai degrabă greşită. În loc să se privească ansamblul tematic şi „mecanismele“ (care acestea sunt „mo­torul răului“) se invocă excesiv situaţiile „punctuale“ şi se deplâng stricăciunile din Piaţa Regală şi de la Catedrala Sf. Iosif când, de fapt, întreg Bucureştiul este asediat, stricat şi schimonosit: parcuri „retrocedate cui trebuie şi când trebuie“ (astfel încât proiectul de „investiţie“ este gata de a fi aprobat), „zgârie-nori“ proiectaţi să existe în oraşul european cu cel mai ridicat risc seismic, o sfidare de ignorant obraznic faţă de tot ce însemnează tradiţie, „loc cu memorie“, de fapt „sanctuar urban“, cartiere întregi masacrate în timp de 15 ani fără nici o reacţie deşi acestea ar fi trebuit să fie declarate „rezervaţie urbană“ etc. >>>>

Belle qui tient ma vie – din vol. „Perpetuum mobile“

Scriitorul îşi aşezase mai bine foile de hârtie, stiloul şi ochelarii, apoi îşi scoase din buzunarul de la piept pachetul de ţigări şi bricheta. Le purta întotdeuna în vesta lui obişnuită, asemănătoare unui şorţ de zidar; acestea erau uneltele lui, asemănătoare cu echerul şi nivela de apă sau cu firul de plumb. Putea să măsoare, cu ele, ceva din tot ceea ce — fără să ştie despre ele când începe să scrie — îl înconjurau din toate părţile? Nu îşi putea da seama, aştepta doar, de fiecare dată. Uneori aştepta puţin sau, mai bine spus, nu aştepta deloc. Cuvintele veneau cu el, îl însoţiseră şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie, ca să existe. Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-o fi pierdut. Dar, până la urmă, într-o clipă indefinită, cuvintele veneau în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste. Povestea cui? Întotdeauna — povestea lui.

Cel mai adesea, acestea se petreceau noaptea, fără să-şi fi putut explica niciodată dacă este doar obişnuinţa sau este vreo potrivire. Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui, care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme. Dar ideile? Până la urmă şi ideile aveau ceva eretic, necunoscut sau poate mistic. Era un om religios, aşadar? Cine ştie, probabil că era, ca orice altă fiinţă vie în a cărei alcătuire exista şi ceva din Cel ce o făcuse posibilă. Înţelesese aceasta cândva, nu foarte demult, fiindcă i-o spusese, ani de-a rândul, o vietate misterioasă care, trăind lângă el, apucase să-i vorbească în felul ei nedesluşit, povăţuindu-l despre toate acestea şi despre toate câte ar fi putut să existe, pentru el, pe Pământ. >>>>